marți, 17 noiembrie 2009

Amintiri despre viitor...


Preocupat de un serial SF, “Amintiri despre viitor” sau ceva de genul... am înţeles că se cheamă serialul, cineva ma întrebat recent dacă aş vrea să-mi ştiu viitorul. Am răspuns prompt:

– Nu, nu ar fi cazul, cu siguranţă nu!

– De ce?

– Cum de ce, ai vrea să îţi dau amănunte?, mă intrigai

– Da!, răspunse

– Bine, vrei un răspuns pueril sau unul edificator?

– De care vrei… Uite, aş vrea să-mi cunosc viitorul să ştiu ce se va întâmpla cu mine. Ştii, eu sunt încă la liceu şi, chiar sunt curios ce se va întâmpla cu realitatea asta sumbră, şi ce voi deveni eu, dacă voi fi bogat, o să am maşină, bani. Acum mă preocupă sfârşitul lumii… filmul 2012… E ciudat şi NASA

– Intersant, cu siguranţă vei avea ce îţi vei dori, dar pentru asta nu trebuie să îţi cunoşti viitorul aşa cum vrei tu. Încearcă să-l cunoşti cu sufletul. Cu infinitatea lui. Atunci o să îl poţi construi exact cum vrei, intuitiv. Tu trebuie să îţi construieşti viitorul, nu după filme, după un sistem de valori…

– … (tăcere)

Tot el, după o vreme:

– Tot nu mi-ai răspuns precis, de unde valori, de unde modele…

– Vei fi tu valoarea, atunci când te construieşti pe tine, în viitor! :)

– Dar tot vreau să ştiu viitorul meu…

– Uite!, spun eu, viitorul pe care vrei să îl şti tu se bazează pe filme SF şi pe realitatea de la TV, fie şi cea reală. Dar, la ce te ajută să şti ce vei deveni pe o scară socială, din punct de vedere financiar şi material? Eu, spre exemplu, nu aş vrea să ştiu nici din punct de vedere spiritual ce voi fi peste un an sau o lună, darămite mai mult.

– De ce?

– Pentru că dacă aş cunoaşte aceste amănunte aş intra într-o stare de letargie, nu aş mai face decât să aştept să mi se întâmple, fără să mă implic, fără să fac nimic în sensul de a ajunge acolo. Mi-aş tăia din viaţă. Mai mult, mi-aş schimba viitorul tocmai prin neimplicarea mea până acolo, în viitor.
Mi-a răspuns, după vreo câteva secunde, atestând triumfător că nu am înţeles nimic şi că ştie el mai bine. Vreo câteva zile nici nu mi-a vorbit. Nici acum nu-mi vorbeşte, dar îmi zâmbeşte larg cu înţeles când mă întâlneşte. Nu mai vrea să îşi ştie viitorul. E prea ambiţios…

PS: Ideea a fost stârnită de ceea ce au publicat Victor, Deea, căuria i-am şi comentat prin postarea prezentă şi, nu în ultimul rând, alchimistul cuvintelor Paul. Mulţumesc pentru inspiraţie, dragilor:)
blog comments powered by Disqus
Blog Widget by LinkWithin