Sunt un jurnalist tembel, naiv, chiar năuc aş spune. Cred în oameni şi în umanitate. Aşa că, dacă vreţi să mă păcăliţi e relativ uşor. Dar nu prea mult, că mă prind...
Bănuiesc că ştiţi ce se întâmplă cu cei care trec de anul de graţie 2010...
Firesc, ajung în 2011.
La mulţi ani, aşadar, pentru toţi, netoţi, netonţi, tonţi, români, neromâni, exilaţi, neexilaţi sau în băjanie!
Hai să ne trăim, nu să ne târâim, Blogolume! Într-o nouă viaţă, într-un nou an, într-un nou început, cu cele vechi şi cu cele noi. Să sperăm că mai prindem o nouă criză. Nu ştiu de ce, dar, asta, nu prea cred că mai are cum să ne răpună. Vă îmbrăţişez cu drag! Hai, baftă!
PS: Strâmbătura... e de la frig sau aşa sunt eu. Nu aş putea spune cu exactitate :D
Este prima dată, după mulţi-mulţi ani, când, sper eu, Moş Nic(i)ola(i)e va trece pe la ghetele mele, proaspăt date cu mohon cremos şi un luciu afterşeiv de tip şosetă găurită. Tot negru de fum şi ea, şoseta.
Mă aştept ca Moşu' să fie un pic altfel anul ăsta, şi să-mi aducă o veste bună. Nu numai nuiele şi surcele. Bune şi alea la vreun masaj erotic sau mai puţin, la un grătar de mici, sau la sorcovit timpuriu. Bine, consider eu, că am fost cuminte. Mai ales în ultima vreme, când am luat şi unele decizii importante. Aşă că, aştept o veste, care poate să vină acum, de Ignat, sau de Moşul celălalt, mai mare.
Cu Ignatul aş avea ceva probelme, având în vedere că veştiile care circulă în această perioadă nu sunt tocmai dintre cele mai bune. Mai ales pentru nobilimea de coteţ. Aşa, că, în asentimentul lor, grohăitorilor care nu se simt prea în largul lor sub ameninţarea cuţitului (pardon, eutanasierii) aş marşa pe celelalte sisteme temporale de referinţă.
Ar mai fi însă, o mică chestiune dicutabilă legată de ghetuţe, pardon, ditamai ghetele, care, în cazul în care le pun în faţa uşii, în aşteptarea moşului, dimineaţa, o să mă trezesc cu ele pline. De iubire, de tandreţe şi de alte "mirodenii" din partea celor patru pisicuţe drăgălaşe, pe care gazda mea le are în dotare.
Îmi tot străbate pe la urechi, probabil că şi din cauza datei de 1 decembrie, cum că patria noastră, mai puţin dodoloaţă ca alte dăţi, îşi sărbătoreşte ziua. Am văzut şi un Google punct ro împopoţonat cu o hartă şi alte chestii asemănătoare cu tricolorul.
No, la mulţi ani, dară! "Şi-apoi, unde-i cheful?" - mă-întreb, cu anumită mimică ce exprimă mai degrabă neîncredere, gândindu-mă că e rost de vreun grătar şi-un vin fiert, numai bune de stropşit omătul aşezat peste noapte.
De vreo câteva zile m-o agăţat internautic şi nişte sibieni de bine, bloggeri de-ai noştri, care s-au gândit că ţărişoara merită o campanie care să o facă mândră-n toate cele. Astfel, în urma demersului Organizaţiei Naţionale a Bloggerilor din România, ajuns şi pe la urechile mele prin intermediul lui Ciprian Drăghici, voi purcede în a-mi spune motivele pentru care sunt mândru că sunt român. Nu înainte de a menţiona şi sponsorii acţiunilor care se desfăşoară pe tema asta, prin bunvoinţa acestora fiind tipărite stickere cu bannerul campaniei, ce sunt împărţite prin oraş: www.princenter.ro şi www.smartgifts.ro. "Că aşa e frumos!..." - îmi şopteşte Cipri.
Nu am găsit, totuşi, un motiv destul de întemeiat pentru care sunt mândru că sunt român, nefiind tocmai o calitate care să depindă de voinţa mea, ci doar că aşa m-am născut, am să vă povestesc o ne-ştire:
Într-un căcat, să-i spunem balegă - dar nu neparat astfel de excrement, fiind vorba despre fecale în general - viermuiau... doi viermişori. - doar ce puteau să facă viermii, dacă nu să viermuiască? (sic!!!). Tată şi fiu. Ei îşi duceau amarul desfătându-se în plăcerile zilnice oferite de arealul de baştină. Însă, la fel cum se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, monotonia desfătării de zi cu zi a viermilor a fost întreruptă brusc de imixtiunea socială în bunul mers al lucrurilor.
Într-o dimineaţă, tatăl, aşezat temeinic pe gânduri, pe când îşi savura una dintre ultimele picături de zoaie, un fel de rest de cafea, a cărei culoare părea aşijderea, din cauza luminii slabe, de latrină, exclamă hotărât, ridicându-şi, cu oarecare osteneală, trupul, de la mijloc, în sus:
- Fiule, azi o să ieşim din căcat! O să vezi, şi tu, lumea! - accentul de superioritate punându-l, bunăoară, pe seama cunoaşterii tradiţiei, transmisă din generaţie în generaţie la împlinirea vârstei majoratului.
Fiul, conştient de necesitatea ritului secular al familiei, se supuse cu oarecare frică de nou acestui demers iniţiatic:
- Da... tată!, bâgui acesta, luând urma tatălui, care începuse să lupte temeinic cu vâscozitatea rahatului, îndreptându-se spre graniţa de vest a excrementului.
Ce se mai minună viermişorul cel mic, când imaginea naturii vii, într-o zi de vară târzie, îi cucerii privirile înceţoşate de atâta maro. Iarba verde îi mângâia inelele, freamătul gras al frunzelor îi şoptea cuvinte gurmande, poamele semicoapte îl făceau să saliveze, iar vântul fierbinte îi mângâia spinarea, asemeni unui masaj erotic thailandez. Îi venea să toarcă...
Sentimentul pisicesc, nefiind întocmai cel mai firesc lucru pentru un vierme, departe de a fi înrudit cu familia felinelor, îi rămase o vreme în minte, asta în ciuda faptului că versatul său tată se zbenguia, înfruptându-se în acelaşi timp, prin bogăţiile naturii. Fu trezit din reverie mai spre apus, când părintele stărui:
- Gata, fiule! E momentul să ne întoarcem!
- Cum? De ce să ne întoarcem?, întrebă intrigat viermişorul, gândind: "Nu vezi ce de minunăţii, ce de fructe, copaci, frunze, cerul acesta minunat? Trandafiriu... De ce ar trebui să ne întoarcem, iar, în căcat?" - Fiule, nu avem ce face... Acolo este patria noatră!, răspunse liniştitor tatăl, intuind frământările şi pornirile oarecum nefireşti ale fiului său.
Uff! Da', greu e să scriu în stare asta, în care mă aflu. Sunt euforic. Din două motive. Ba, nu! Trei...
Unu ar fi că e ziua mea. Bine, mai mult noapte. Asta e, e greu să alegi un vin bun din raft, să îl cari până la casa de marcat, unde de altfel îl şi plăteşti, iar, apoi, până acasă (v-aş da adresa exactă, dar unii dintre voi vor crede că-i ofensez) să sărbătoreşti atare ipochimen, adică eu. Durează... Hâc!
Doi: E prima dată când îmi sărbătoresc ziua în afara graniţelor ţării. Şi, deh, e la dracu în praznic, undeva prin Londra. Adicătelea, să fiu arogant, cine îşi mai sărbătoreşte ziua în Londra? Poate, doar regina. Nu, Elena Udrea băh! Aia a Marii Britanii. Apropos de Britania, mie chiar mi-o plăcut şi îmi place barul ăla din Braşov cu numele ăsta. Amu am un intreg teritoriu la dispoziţie. Adică, îi "Rock"! - să parafrazez următorul motiv.
Trei: Am băut. Da, recunosc! Am băut nişte vin, deşi mă lăsasem de băut. Dar... Mi-am dat dispensă, după ceva luni în care am fost prohibitiv. Trebuia sărbătorit! Chestiunea, însă, este alta...
Orice beţiv, aşa cum îi stă lui mai bine, bea. Dacă se poate mult. Eu, însă, nţţţ! Sunt al doi-spre-trei-lea pahar şi îmi sticlesc ochii. Asta nu ar fi prea mare bai, dacă sticloşii respectivi nu şi-ar fi pierdut din acurateţe. Adică, văd cam în valuri. Ruşine să-mi fie! Asta îmi aduce aminte de vorbele unui prieten:
- Bă, ştii cum e Ola, dacă-i dai un cot în ficat, se îmbată pe loc!, făcând referire, bineînţeles, la cisternele bahice dinaintea demersului meu prohibitiv.
No! Hâc! Şi, ca să închei vă urez un "La mulţi ani!" şi vouă, dragilor. Din toată inima! Vă pup pe toţi, vă îmbrăţişez şi mă-nclin!
Hai, noroc! :)
Se pare că "înmormântarea" mea pe viu, adicătelea pe blog, a avut niscaiva succes...
Aşa cum babele din sat se adună la priveghi, mai ceva ca la un remy etalat cu banii de pâine sau la o şuetă pe teme de ghicit în cafea, înmormântarea în direct îşi are rolul ei în creşterea cozonacului auditoriu (Credeţi- mă! E testat protevistic, otevistic etc. - n.a.). Nici eu, adică el - blogul, nu am făcut excepţie.
Nu de alta, dar, de pe urma prohodului, m-am ales, nu eu, ci blogul, cu o resuscitare. Practic, mi s-a dublat traficul, aflat într-o stare letargică, de agonie, perfuzată pe alocuri de curiozitatea unor oameni, ce mi-au cotrobăit prin interneturi, chiar dacă tot nu am dat cu pixul(tastatura) foarte des în ultima vreme. Acestora le mulţumesc pentru răbdare şi devotament!
Sincer, nu am avut nici prea mult timp la dispoziţie şi nici starea necesară să vociferez sau să socializez, fie şi internautic, în ultimul an. Totuşi, am considerat imperios necesar, cum era şi normal, să-mi anunţ plecare mea în altă lume, într-un loc nu foarte luminat, dar cu verdeaţă, unde să-mi odihnesc creierul zbuciumat de atâta încercat de trai românesc fără prea mare reuşită.
De povestit s-au cam adunat multe, vrute şi nevrute, unele chiar faine. Astfel, că haz de necaz putem face la orice oră din zi şi din noapte. Voi continua aşadar să răd de mine pe aci şi pe colo, rânduri de litere înşiruite haotic cu mânuţa mea personală putând fi accesate şi pe infobrasov.net. La un moment dat...
Aşadar, blogul a murit, trăiască blogul!
V-am pupat pe portofele!
PS: Pentru cei de pe site-urile de socializare şi de pe facebook, care s-au gândit să arunce cu "La mulţi ani!"-uri în mine, îi sfătuiesc să consulte un oftalmolog. Nu de alta, dar, ori au orbul gâinii, nu ştiu să citescă, ori suferă grav de anxietate. Puţintică răbdare, aşadar, până sămbătă, când e cheful! Oricum, le mulţumesc pentru urări!
Am tot auzit, am şi citit (Că, deh! Recunosc, nimeni nu-i perfect! - n.a.), maxime celebre, cu autori mai mult sau mai puţin celebrii. Adică, aşa-numitele clişee. La fel mi-au trecut pe la urechi sau prin faţa ochelarilor, via cristalin, întors pe dos şi mai apoi nervul optic - ulterior, cu efort maxim, puţintică prelucrare a unei rămăşiţe de materie cenuşie, rămasă bineînţeles din greşeală de la ultima reîncarnare în propriul bostan (a se citi cap - Ei aş! De unde?) - niscaiva filozofi şi filozofii. Şi aceştia, mai mult sau mai puţin folozofi. Celebri, însă, cu siguranţă! Cu maxime şi explicaţii filozofale la fel de cunoscute. Manipulatorii, în general. Pentru oligofreni, pentru dăştepţi, dar şi pentru oameni cu niscaiva intelghenţie în dotare. Nu vreau să-i enumăr. Sunt deja arhicunoscuţi. Aşa că...
Aşa că, ros de invidie, în timp ce îmi făceam manichiura pân` la carne, uzitând cu largheţe de dinţi, pe o bancă în parc, m-am gândit să iau calea celebrităţii. Neavând, însă, moacă, şi nici vreo pilă pe la descrăcănatele noastre tabloide, darămite pe la Hollywood, şi nici prea multă minte, aceasta din din urmă fiind pusă la păstrare într-o profundă stare de latergie, mă voi folosi de latura mea filozofică. Atâta cât este. Rezultatele oligofreniei sau ce naiba mi-o fătat mintea sunt la vedere, un pic mai jos, în ceea ce s-ar spună maxime care mă vor face celebru.
1. Există oameni şi şoareci. Mai mulţi şoareci. Unii au pretenţia de a fi şobolani.
2. Dacă prima a fost un pic dureroasă, chiar şi fără explicaţii puerile, iat-o pe-a doua:
Tindem spre perfecţiune, în felul nostru, al fiecăruia. Dar nu putem să nu poposim la cârciumile de pe parcurs. Uneori, uităm să mai plecăm.
3. Unii sunt atât de cretini, încât nu pricep asta nici dacă le demonstrezi, pe limba lor. Cu mici excepţii. Fiecare tagmă îşi are falşii ei.
Explicaţiile pentru idioţeniile de mai sus le voi da într-un roman, a cărui idee se înfiripă deja, care realmente va avea un succes atât de fulminant, încât va da pe spate întreaga omenire şi chiar va schimba raţiunea de a fi a omenirii. Toţi vor urma fără tăgadă ideile mele. Aştfel, o să devin celebru.
Între timp, să pot supravieţui până atunci, vând flotări, gata făcute... `Eftin!
Cumpăraţi!?...
Ce chestie!? Să fi fost vreo 4.00 dimineaţă. Azi! "Cam devreme!", îmi spun. Părea ca un vis cu rockeri şi rokeriţe la o întâlnire de motoare. Dar, doar la nivel auditiv. "La patru dimineaţa, futu-i! N-o fi cam devreme pentru party?", însă, corul zumzăitor se auzea din ce în ce mai tare...
Printr-o mişcare oscilatorie, mâna mi se îndreptă vertiginos către telefon, a cărui alarmă o fixasem de cu seară. Aveam gândul ferm de a-l trânti de pământ. Pe el telefonul... "Ce tot îmi zumzăie ăsta!?", îmi aprofundă o sinapsă. Mă opri, din respect pentru finlandezi, fabricanţiii aparatului cu pricina, sau... pentru vreun chinez de pe.... vapor, nu-mi dau seama cu exactitate, amintindu-mi, totuşi, că nu am alarmă cu zumzet.
În fapt, o escadrilă compactă, formată din nouă anofeli, dădeau atacul asupra mea. Nesilenţios! Mai mult, pentru ca totul să fie "perfect" s-au gândit să anunţe cu surle şi trâmbiţe lucrul ăsta, şoptindu-mi sincron pe la urechi.
Extaziat, aproape mistic, am purces la treabă, declarând deschis orice conflict armat asupra anofelilor. M-am înarmat, aşadar (pentru a câta oară!!!) cu un prosopel de nădejde din bucătărie, armă care s-a dovedit fatală, de cele mai multe ori, pentru zburătăcitoarele gâze. I-am lipit pe vreo câţiva de perete, zidul devenind astfel un tablou mortuar. Şi-aşa era cam fad. I-am dat o formă!
Mai rămăsese unul. Disperat, tânţarul mic şi pricăjit zburătăcea anapoda în jurul meu.
Culmea tupeului, se aşează amical pe umărul meu stâng, dorind parcă să se împrietenească. Adică, el-victima şi eu-călăul sau... invers. Prieteni?... Oricum, ştia mult mai bine genetica mea decât mine, de analiza sângelui meu ocupându-se niţel, peste noapte. Mi-a fost un pic milă, dar am fost neînduplecat. Dumenzeu să-l ierte!
Mi-am băut apoi cafeaua, savurând victoria. Apoi, am plecat fericit spre servici, fredonând:
Un anofel se legăna pe o pânză de paianjen,
Şi, findcă ea nu se rupea, a mai chemat un anofel...
PS: Musai, trebuie să-mi cumpăr un paianjen. Dintr-acela, prieten al omului!
De ce m-au năpădit ţânţarii (fie vorba între noi şi ei la fel de sugători ca şi alţi)!?
Pentru că...Afară plouă! Departe de minte gândul reclamei electorale băsesciene, iar afirmaţia nu e a mea şi nici al celor de la Meteo.
"Pentru că plouă!", este argumentul suprem al acelora care se ocupă sau ar trebui să se ocupe de eradicarea anofelilor şi rudelor lor de pe Planeta România (nu cred că mă înşel prea tare, când am denumit chestia asta, numită România, planetă, având în vedere rigurozitatea nesupunerii regulilor terriene). Aceştia, adică prestatorii de servicii publice, ce se înfruptă cu nesaţ, dar contractual, din banii comunităţii cu scopul închipuit al deratizării, dezinfecţiei şi dezinsecţiei planetei sau subunităţilor acesteia administrativ-teritoriale, mă lasă nedezinfectat şi nedezinsectat.
"Pe mine mă interesează serviciul pe care îl prestezi, băi, sugătorule de... punguţe publice! Atâta timp cât îţi faci treaba, poţi să-i prinzi şi cu pliciul sau plasa!", m-am descărcat nervos, conştient că, dacă înjur, nu mai îmi iese herpes, pe unul dintre ipokimenii în cauză ce se scăpă la TV. "Pentru că plouă, domnule şi dacă dăm cu substanţă, e degeaba. O ia ploaia!" - se scuza unul dintre patronii firmelor de profil, dând o declaraţie unui reporter protevist. Care reporter subliniază în conformitate cu nu-ş`-ce statsitici că:
- Ţănţarii se înmulţesc de două ori mai mult vara decât iarna!
"Wow!, trebuie să fe ceva necurat la mijloc!", netresărind la folosirea "decât"-ului, ci mai degrabă matematic, întrebându-mă unde se înmulţesc ţânţarii iarna, iar dacă guvernul alocă bani pentru stabilimentele acestora. S-o fi legalizat prostituţia la ţânţari, ori matematica mea de aprozar chiar nu mai funcţionează?...
Cert este însă un lucru: Mi s-a cam ridicat tensiunea sau... pulsul. Interesant este că pe ăsta din urmă tot se găseşteşte cineva să mi-l sugă. Poate chiar şi un anofel.
Făcui şi eu amu` câteva minuţele ceva ce nu mai făcusem demult. Nu!... Nu să gândesc! Departe de mine asemenea tentative ponegritoare la adresa generalismului viral ce a năpădit populaţia conlocuitoare pe tărâmurile acestea minunate, însă, mult prea profund mioritice. Nu!...
Tocmai ce dădeam o raită pe neşte bloage. Măcar cu cititul să rămân pe criză şi pe "praful" ăsta. Şi dau peste... ionuţu.ro, site ce, culmea, aparţine lui Ionuţu, unde, omul îşi pune la vânzare licenţa sa de studinte meritoriu şi absolvent aşişderea la facultăţuri. Asta, zice el, pentru că nu prea înţelege ce să facă cu actu` în sine, deoarece nu prea îi foloseşte pe la noi prin ţărişoară. Aşa că a luat act:
"Ieftin. Nici nu ştiţi ce pierdeţi. De fapt nici n-o vînd. V-o dau pe moca fraţilor. Nu-mi trebuie. Primul sosit, primul servit. Bonus, îi dau şi diploma de licenţă. Mie nu-mi mai serveşte la nimic...".
Ar trebui să citiţi şi motivele pentru care nu-i mai trebuie omului licenţa şi vă veţi lămuri că aşa stau lucrurile.
Mă gândeam să-mi pun şi eu la vânzare sau să trec la donaţii din cultura mea... de ceapă, de morcovi, ţelină, roşii şi musai vreo doi trei castraveţi îmbunătăţiţi cu praf de boia tras pe nasul unui gogoşar afumat cu slană de umbră de porc, dar şi vreo trei rafturi de bibliotecă ce mi-au aterizat în cap şi nu mai vor să iasă şi să mă apuc şi eu de ceva serios - manele. Poate aşa o să reuşesc să îmi schimb regretele (au cam devenit monotone). Asta, după ce execut o ardere a rumeguşului rămas în tărtăcuţă pe ritmuri de "The riffle and the large belt"
Aşadar, la oi cu mine! Că doar nu am cracii cacofoniei-irinelioase şi nici tunning-ul gonflabil şi viu, dar, totalmente, făţarnic al lui Bote`. Dar vorba lui Ionuţu, cred că şi acolo mi-ar trebui niscaiva licenţe, fie ele şi corleoniste de la FRF.
PS: Aş vrea să mă fac şi cea mai cool unitate de măsură - subbecalul. Să fiu cel mai fericit. Aşa nu o să-mi mai dau seama că unde se termină fantezia, începe România. Yeeeee!!!
Prima masură: sexualitatea impozitată. Aceasta este una din măsurile pe care le-aş lua dacă aş fi tiran. Scuzaţi, preşedinte portiocaliu într-o ţară abia ieşită de sub dictatură! Urmatoarele măsuri ar fi: 1) Transformarea funcţiei de preşedinte în cea de faraon, iar a primarilor în cea de bei. Gandiţi-va la inceputul dialogului între presedinte şi primarul portocaliu al Braşovului, vicepreşendinte PDL: bei Scripcaru? 2) Stimularea emigraţiei. Ai intre 60-80 de ani, pleaca cu nepoţelul/nepoţica de patru cinci ani afară şi cerşeşte. Celui care nu îţi oferă euroi îi dai cu copilul în cap. Metoda este brevetata de nişte colocatari ai ţării de ,,succesuri” economice. Eba ştie de ce. 3) Eliminarea profesorilor. Se ştie - Băse a spus-o - scoala crează tâmpiţi. Gen Basescu, Boc, sau la nivel de supt Tâmpa, Scricaru sau Chiricheş. 4) Functia de minsitru al Turismului să fie denumit generic ,,prima amantă a ţării". Turismul sexual, pentru a apăra ortoxia, trebuie redus doar la preşedinte. 5) Numirea lui Boc ca cel mai mare al doilea om din stat. Cine se crede mai înalt să i se taie capul! 6) Singura carte pe care am avea voie să o citim neaparat să fie ,,Carticica portocalie", scrisa de opinologi băseştieni şi semnata cu decenta T.B.. LECTURA ESTE OBLIGATORIE. Poate fi declarata prima carte a lumii pe pamant dacic, pentru ca restul trebuie interzise. Prefaţa poate fi semnată de E.U., ministru de profesie, cu foto nud în prefaţă pentru a ne taia din cap ideile sexuale, iar postfaţa de George - ex Gheorghe - Scripcaru cu denumirea ,,Cum poţi mânări zeci de milioane de euro fără a face nimic”. 7)Pamperşii trebuie interzisi în spitale. Basescu a spus-o, nu eu. În loc, trebuie puse postere cu Băsescu şi gaşca. Sunt reciclabile. Şi mai ţin macar cinci ani. 8)Obligatoriu, trimiterea forţei active la muncă în străinătate, cu condiţia clară ca taxele să le plateasca guvernului Băsescu şi boc, cu b mic. 9) Impozitarea cu suta la suta a salariului. Cine vrea să muncească să vina cu banii de acasa pentru impozite. Excepţie fac ministrii secretari de stat şi mistrii care pot doar lua banii acasă. Domna Udrea chiar poate lua bani de la colegi. Iar primarii portocalii, gen Scripcaru, pot scrie pe dealuri cuvantul ,,oi" cu boii care îi susţin. Dacia trebuie interzisă în tara pentru a face loc pentru maşini de smecheri ce au, în afara de airbeguri, şi o paraşută (sau mai multe) ataşată. 10) Creşterea preţului la paine, cu 10.000%, şi scăderea dramatica a preţurilor pentru bauturile de lux pentru ,,telectualii” care merg în Poiana Brasov sau Mamaia. 11) Măsura fundamentală: Bucureştiul să devină oraşul Băsescu. Clujul, oraşul Boc, Braşovul, oraşul Scripcaru, Suceava oraşul de Scaun mic a lui Flutur. Şi exemplele pot continua. Sibiul trebuie scos în afara legii, pentru ca acolo este reprezentantul unui invadator. 12) Intericerea mersului pe strada pentru domne şi domnisoare fara macar o genta de firma, un vuitton, ceva... Amantele - Băsescu sau Scripcaru ştiu despre ce scriu - trebuie considerate bun de interes general şi finanţate din bani publici. 13) Grevele ar trebui interzise, cu o condiţie. Grevele de bine, prin care Cârmaciul zeificat şi supremii locali pot fi laudati sunt acceptate... 14) Portocaliul să devina - ca negrul în ţara lui Kim Ir Sen - uniforma oficială. Bineînţeles, acesta culoare va fi folosită de catre imigranţi, pentru că restul au alternative: mor sau pleacă.Cu excepţia purtătoarelor de vuittoane sau de burţi alese, restul fraierilor ramaşi trebuie executaţi sumar. Dar, ca în China, cartusul trebuie plătit de familie. 15)Pentru ca nu exista autostrazi sau macar nişte simulări de ocolitori, contravaloarea lor în aur trebuie luate acasă de catre supremii portocalii. 16) Achiziţionarea unei pâini poate deveni delict, mai pe scurt, considerata spagă către vânzatori. Rămăşitele de români trebuie să se hranesca doar cu verdeţuri. Iarba este verde. Să paştem bine. 17) Cine nu îsi poate satisface soţia/prietena, să il cheme pe Basescu, sau în cazul Brasovului, pe omul său din teritoriu, pentru rezolvarea problemei. Daca nici ei nu pot, doamna în cauză să fie exclusă cu dispret social din comunitate. 18) Înfiinţarea Academiei de Manele. Vor fi studiate discursurile pedeliste şi muzica de chef, nunţi, înmormântări şi alte evenimente ale lui Guţă. Incepătorii pot studia din Elena Udrea şi Adi Minune. Boc va fi rector, iar provocările jenante gen A.I Cuza din Iaşi, Babes –Bolyai din Cluj sau Universitatea din Bucuresti trebuie interzise. 19) Mersul pe jos trebuie înfierat cu mânie proletară. Trotuarele trebuie desfiinţate pentru cetăţeni pentru că prima minstră a tarii şi prima amica a judeţului Braşov il fac în particular. Trotuare şi poduri private. Trăiască marele salt economico-cultural înainte! Trăiscă Băsescu, guvernul şi poporul care a votat pentru limitarea puterii principalelor instituţii ale statului! Iulian Rinder Jurnalist înca în viaţă
În timpuri de maximă audienţă, ratingul făcându-l invidios până şi pe Mircea Badea (apropos de titlu, mi se potriveşte, dar doar titlul), iar serverele de net necesitau cam aceleaşi procedee de răcire ca ale miezurilor radiocative din centrale nucleare, datorat în mare parte traficului de pe Messinger de duminică seara, mi-am început periplu meu de căutare a fericirii.
Culmea e că am şi găsit-o! Se afla undeva ascunsă şi ea pe net, dar eu habar nu aveam de existenţa ei. Cineva mi-a atras însă atenţia, după ce am încins o discuţie amicală, marcată pe alocuri de accese de job, cum că fie şi la nivel auditiv fericirea face parte din lumea noastră.
În fapt, fericirea în cauză am primit-o cu dedicaţie la schimb cu o alta, despre care am auzit multe, iar Marian Maican spune că e vorba despre genialitate. Da, dar ce e fericirea dacă nu e împărtăşită? Nu-i aşa. Vă îmbiu să le asculaţi pe ambele, pe rând cu inima şi cu sufletul şi vă doresc o duminică liniştită...Aşadar, Fericirea şi Genialitatea:
La noi boul e simbol naţional. Boul trage pentru perfecţionarea vuitonelor unor vaci alese. Aflate la rumegatul Taurului suprem. Boul nu se supără când i se pune al şaptelea jug ca impozit, pentru că ţine minte că a votat pe un furaj şi o mahorca la căldare. Boul mugetă a jale când vede telenovele de Acasa, dar râde ca boul când vede ca cineva îşi ia o ţeapa, pentru că este bou.
Totuşi, el nu dă din copită atunci când haleşte mai mult nutreţ în portmoneu că-şi vinde vaca pentru pizz(d)ari. În general, vinde pe un fir de iarba vaca care credea ca el e un fel de un bou de Car(ac)ter, căruia îi ticuieşte inima doar dupa ea, vaca.
Boul susţine că face parte dintr-o cireadă paşnică, dar nu suporta ideea ca el a stat capra sufiecienţi ani. Lui îi plac, în general, tot felul de vaci pe tocuri ce sunt nu de rasă, ci rase până la roz. Boul 4×4 este kinky, cool, şi nu mai manâncă iarba, ci o face praf cu copita pentru a o trage mai apoi pe nas. Boul apare la televiziune, dar nu la Naţional Geografic, ci la aia a poporului să-şi arate, decent, doar popoul. I se spune Boul porno. Iar el este mândru, căci de aia este bou. Pentru că animalul nostru naţional, Boul, cu „B” mare, mugetă, nu cugetă.
Boul crede în general că girafa este fiinţa care face cel mai bine ,,blow job”, pentru că este deontoloagă la emisiuni de suflet şi poveŞtiri stupide. Totodată, dispreţuieşte locul de baştină al girafei, deşi el e cam negru la culoare şi mai ales la caracter. Boul admiră academicienii, deşi nu cunoaşte sensul termenului. Poate pentru că noua conjunctura Multipla a UE îi dă un mesaj pe care nu îl întelege. Şi rumega bine. De ceva ani.
Prentru că Flavius m-a nominalizat pe genunchi în topul celor mai bizare bloguri, voi păstra ascendentul ciudăţeniei aici în casa mea virtuală. Astfel, altruist din fire, m-am gândit eu un pic şi am ajuns la concluzia că trebuie să fac cel puţin o bizarerie pe ziua de azi pe care să o împărtăşesc cu voi. Altfel să nu mă numiţi bizar şi alta nu!...
Ce aş putea să spun despre Fishilică, ar fi cam asta: , adică ultimul blogăr din Zelist.
Ceea ce ar părea bizar pentru mulţi, aspect care nu îi deranjează pe Efitmie şi alţi câţiva blogări, care au purces la un experiment de urcat omul în clasament, pentru mine este absolut normal. Aşa că am achesat repede la idee şi l-am băgat pe Fishilică în blogroll. Mai mult, i-am "plesnit" omului şi un comentariu (cred că primul) încurajator să se ţină de treabă, adică să nu ne dezamăgească în demersul nostru blogeristic. Ar fi păcat.
Îi urez, sincer, succes! Mai ales că e un provincial ce vrea să cucerească jungla Bucureştiului! Pe bune, nu fac nici un mişto! Practic, cum a denumit Ionuţu acţiunea, nu este alceva decât un linkodon pentru Fishilică.
Nu ştiu cine vă face piaţa, însă se pare că nu va mai fi nevoie să vă faceţi singuri piaţa. O va face Cristian Preda pentru dumneavoastră!
Telectualul de casă al lui Traian Băsescu, pardon, al PD-L-ului, propune ca partidul să îndese mere de guvernare în gura românilor. Fie ele proaspete, stricate, acre sau portocalii. Îndeosebi portocalii.
Chiar şi mărul lui Adam nu va mai fi mărul lui Adam, ci va fi mărul de partid şi de stat, eventual cu altă titulatură ce aduce mai degrabă la un zgomot de fond nu neaparat fundamental dar de undeva de prin spate...
Reforma asta, adică a statului, cum era şi normal, se va face începând cu PD-L-ul, ne asigură fruntaşii formaţiunii politice cu pricina. Adică, PD-L se află în prin proces de rebrenduire: Cristian Preda propune înlocuirea trandafirului cu mărul; Macovei vrea eliminarea promovării prin telefoane, iar Udrea contribuie cu sufletul, având în vedere sufletul ei mai mult decât încăpător(aproape cât pormoneul).
Preda asigură şi pe blogul său că PD-L se va moderniza şi nu oricum ci pe baza ideilor... contradictorii:
"Ceea ce a început nu se va opri: discuţia despre modernizarea PDL va modifica în mod profund acest partid.
Ştiu că unii ziarişti sunt dezamăgiţi văzând că procesul de modernizare nu seamănă cu o serie de execuţii publice.
Indiferent cine e victima sau cine ar putea fi victimele, doar execuţiile par să atragă simpatia neştirbită, consensul mediatic şi aplauzele galeriei.
Împreună cu Monica Macovei, am ales calea confruntării raţionale, a disputei care nu sacrifică vreo convingere, dar păstrează un ton calm.
Politica românească se va schimba dacă va deveni mai moderată şi mai diversă, nu mai radicală şi mai nervoasă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Dar vocea civică se va auzi tot mai clar dacă nu e acoperită de zgomot de arme.
Ca şi în alte situaţii istorice, ideile aduc victoria. Nu pumnii".
Sincer, nenea ăsta începe să îmi placă, atât cât îmi place un om spălăcit, care nu spune nimic, dar se dă intelectual cu tupeu. Problema majoră a ipokimenului telectual (şi o spune un om din popor, cam din topor fără pretenţii, adică eu) nu are logică. Spre exemplu să luăm fraza "Politica românească se va schimba dacă va deveni mai moderată şi mai diversă, nu mai radicală şi mai nervoasă".. Sunt de acord, dacă nu ar fi continuat cu: "Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume".... Ori sunt eu tâmpit, ori vrea el să înlocuiască trandafirul cu mărul, dar ceva nu mi-e clar: ce are moderatul şi diversitatea cu lucrurile pline de adrenalină... cum ar fi să spui nişte lucruri pe nume.
Cred că sunt tâmpit, căci înţeleg că a spune lucrurilor pe nume e o chestiune absolut radicală. Mai mult, reprezintă un act de curaj în socitetea de azi şi chiar trebuie să ai nerv pentru a purcede la atare atitudine.
Reformaţi români, reformaţi! Începeţi cu cămara, cu sacoşele şi cu cavitatea bucală. Nu de alta, dar, e foarte posibil ca multe, multe, multe m... mere vă vor face gura pungă în următorii ani. Prietenii ştiu de ce!
PS: Bănuiesc că nu trebuie să mai explic titlul. Este explicabil... Bleach!
Cred că a sosit clipa destăinuirilor. Aşadar voi spune adevărul despre mine. Cei care nu mă cunosc, vor râmâne cam la acelaşi stadiu, iar cei care ştiu câte ceva despre mine vor fi bulversaţi şi mai rău. Aşadar, în rândurile următoare voi încerca să explic cum am ajuns să fiu cine sunt, în contextul în care nu ştiu cine sunt. Să începem cu începutul, că de acolo mi se trag toate belelele:
Se făcea că abia mă născusem şi gânguream eu ceva despre Freud, în timp ce îmi agitam mânuţele să stric o chestie urâtă tăgârţată de-o sfoară deasupra pătuţului care zornăia de mama focului, deranjându-mă de la gândirea filozofică, aspect care îi cam îngrijoraseră pe ai mei părinţi. Ei considerau că încercările mele de a comunica erau mai mult un plânset, coroborat cu umplerea scutecului. Da, în ciuda laturii mele sentimental-filozofică, am fost considerat un plângăcios de mic! Aşa că au chemat ajutoare, nişte ursitoarele să îmi prezică ceva de bine.
Păstrând tradiţia populară, au venit două babe de prin sat care şi-au dat cu presupusul despre ceea ce o să fac eu în viaţă.
Prima a susţinut sus şi tare că voi fi deştept şi o să ajung savant de renume mondial. Se vede treaba că ursitoarea cu pricina era cam comunistă şi îngustă la minte, unghiurile ei de vedere nedepăşind (I)Epoca de aur. De altfel, termenul era al modă, folosit ca titulatură pentru şefa Cabinetului II, inventatoarea codoiului.
A doua ursitoare, oţărâtă nevoie mare că nu a dat ea prima ursire, a contrazis-o imediat pe prima, spunând că o să fiu un tip cam sărac cu duhul, deci fericit, şi o să rămân la stadiul de ţăran sentimentalist până în momentul în care voi urca spre ceruri, o garsonieră în Rai fiindu-mi sine qua non rezervată, având în vedere calităţile mele.
Colac peste pupăză, spre finalul ritualului, a apărut şi a teia babă specializată în ghicitul în stele, un fel de mama Omida a satului, cară băga în sperieţi până şi urşii din pădure, atât era de zgripţuroaică. Ofticată că nu a fost chemată să prezică viitorul strălucit al celui mai nou membru al satului mi-a prezis ca pe lângă calităţile ursite deja mi-ar trebui una de căpătâi. Şi, mi-a ursit să fiu chior.
Culmea este că toate aceste preziceri s-au îndeplinit. Sunt cam din topor, cu idei fixe, dintre care doar unele bune şi... chior (port ochelari de la 7 ani, asta când nu îmi sunt sparţi). Practic, primele două ursitoare m-au băgat într-o criză de identitate care continuă şi azi, iar zgripţuroaica cea rea mi-a ghicit cu exactitate dioptriile, aspect care mă impiedică să descopăr proporţiile celor două calităţi prezise iniţial, fiind într-o perpetuă confuzie.
De aici şi descrierea mea din avatarul blogului: "Sunt... tembel, naiv, chiar năuc aş spune. Cred în oameni şi în umanitate. Aşa că, dacă vreţi să mă păcăliţi e relativ uşor. Dar nu prea mult, că mă prind..." De fapt, cred că confuzia care îmi determină identitatea mă face să cred că descrierea nu este tocmai cea concludentă la capitolul "prindere". Nu prea văd eu în clar ce, unde, cum şi de ce ar trebui să mă prind. Dar măcar încerc...
Voi aveţi crize de identitate sau le mascaţi elegant cu talent?
M-o pălit un premiu pământean, respectiv de la Terra, dar în acelaşi timp şi de la Ada Rus pentru o chestiune abstractă cum ar fi scrisul. Pentru avansarea mea în grad de scrib am fost înbunat cu "Superior Scriber Award", adică ăsta:
Şi-apoi nu e chiar aşa de simplu cu premiul cu pricina, cum s-ar crede. Dacă tot l-am primit trebuie să urmez şi nişte reguli:
1. Fiecare Superior Scriber (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie să își creeze o legatură pe net la blogul (și autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie să își prezinte premiul pe blog și să adauge un link la chestia asta, care explică ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a câștigat premiul este rugat să viziteze acest post și să își adauge numele la Mr.Linky List astfel încât să existe o evidență a fiecărui ins premiat. Chestiune care nu prea mi-a ieşit, aşa că o să trec peste.
5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.
Şi, conform primei reguli, premiul merge mai departe spre Cronica lui Ionuţu, mângâie Genunchiul Lumii al lui Flavius, scrierile lui Alfadog, Oanei cea acidă, când vine vorba de Berceanu şi măiestriei ciudat(interesant) de frumoasă cu care Şumă face să mă vărs în mod plăcut într-o mare de vise.
Mă simt ca Alice în Ţara Minunilor. E minunat ce se întâmăplă în dodoloaţa noastră patrie, nu e aşa? Cu toate că nu sunt Alice, sperietori, oameni de tinichea şi lei fricoşi în faţa preţurilor se găsesc cu duiumul.
Practic, într-o ţară care înaintează vertiginos spre faliment, în care impotenţa guvernului atârnă de împrumuturi FMI-stice aruncate în comsum şi pensii, în care dictatura îşi arată colţii, în care şomajul a devenit o virtute, în care nulităţile sunt trecute imediat la capitolul vedete, iar valorile aproape că sunt împuşcate pe stadioane, cel mai important lucru este flacăra violetă, aspect care întregeşte faptul că România s-a luat la întrecere cu Evul Mediu şi a ieşit pe locul doi.
Mai mult, cum o minune nu vine niciodată singură, gura târgului vobeşte că nu va exista nici un fel de Inchiziţie în domeniu, Clerul făcând pact cu vrăjitorii. Cică, parapsihologii(de parcă psihologii s-ar afla pe vreun ciclu benzenic) lu` Peşte Prăjit se înţeleg de minune cu prea-înalţii, prea-fericiţii, prea-prelaţii. De fapt, am auzit că respectivii psihopupu au acordul prea-înalţilor în exerciţiul funcţiunii. Nu de alta, dar, se consultă cu aceştia prin intermediul tehnologiei moderne, spre exemplu, Bluberry sau I-phone. Că doar nu vă gândeaţi că prelaţii sau vrăjitorii nu deţin tehnologie. Istoaria demonstrează că au avut acces tot timpul la cele mai însemnate descoperiri ale ştiinţei.
O singură excepţie ar fi de remarcat. Boc nu cred eu că se înţelege cu prea-înalţii, din cauza răului de înălţime. Nici calitate de vrăjitor nu prea are, deşi încercă din răsputeri. Mai degrabă seamănă cu un Pinochio, pe alocuri intrezărindu-se şi sforile. Sau funcţionează cu telecomandă, via Cotroceni?....
M-a lovit cu duhul în cap, când mi-era lumea mai dragă. Cum cine? Teo! Teo Negură. Nu ştiu ce-i veni omului să-mi zică mie vorbe de duh taman când m-o lăsat inspiraţia. Adică, tocmai când făceam şi eu pauză de lucru, respectiv, mă concentram asupra unor articole ce urmează să le introduc în paginile de ziar şi nu făceam nimic cu ele, din lipsă de inspiraţie, mă izbesc nişte vorbe de spirit de mă doare-n frunte şi acu (între noi fie vorba, cred că am dat cam tare cu palma peste partea din faţă a ţestei). Culmea tupeului, vorbele lui de duh sunt şi pe capitole. Azi, al cincelea. Ptiu! Bătu-l-ar norocul să-l bată de chiţibuşar!
Aşa că nu m-am abţinut să-i ard un comentariu să se înveţe minte. Dar, să vedeţi ce zice omul, că altfel poate nu mă credeţi:
"La parlament s-a decretat starea de gratie. Dar in popor domneste starea de greata…
De ce tot tragem, speriati, grele obloane, dac-am orbit de-atat’ amar de timp?
Poezia e domnisoara pe care-o siluiesc prea multi pretendenti cu aere de curtezani.
Romanul, in general, nu e bleg, e doar blajin (incepe la fel, vedeti?), ori domol. Si-adesea sfarseste in ipostaza de pres de iuta, la intrarea in odaia bunilor aspiranti.
M-am invatat de copil sa dorm fara perne sub cap. Acum vin lingai sa ma lamureasca sa-mi pun perne sub fund.
Eu nu pot sa cred ca lumea exista din inertie. Pana si legile fizicii tanjesc cateodata dupa-un miracol.
Pungasul te fura ca nu are. Plagiatorul te fura ca nu-l duce mintea, adica nu poate. Amandoi impostori, unu-i cu sange in puta, iar altu-i nefericit, impotent".
Enervat la culme că mi-a stricat starea de latergie şi mă pune omul la muncă, i-am răspuns:
1. Şi greaţa e o stare de graţie. De obicei dimineaţa. Se numeşte mahmureală. Fie ea şi în Parlament
2. Obloanele se trag să nu iasă întunericul... de la Cotroceni de data asta...
3. Nu m-aş da în lături de la siluirea unei domnişoare, dar asta doar cu voia ei, fie şi dacă fac pe curtezanul la dezvirginat de poezii....
4. Cât despre preşul de iută din pragul aspiraţional al unui romancier în devenire mă abţin... Sunt prea blajin, bleg ori domol să aspir la vreun titlu şi nu-i găsesc sfârşitul.
5. Capul face fundul trage. La un moment dat se poate întâmpla şi invers. Fără perne de data asta, că doar nu trăim în puf. Suntem în Românica, ce naiba!
6. Miracolul ar fi ca legile fizicii să se întâmple din inerţie.
7. M-am gândit că e mai de bun augur o impotenţă convinsă de inspiraţie, decât o lipsă acută de minte, aşa că îl plagiez pe Teo la mine pe blog, dându-i şi ceva puncte în Zelist cu ocazia asta.
O seară maximă tuturor, adicătelea plină de maxime:)
UPDATE:
Pentru că am primit un feedback legat de acest material consider imperios necesar să menţionez că face parte din categoria pamflet. Chiar mi-au plăcut vorbele de duh ale lui Teo:)
Aş spune că am revenit, dar nu prea... mi-am revenit. Sunt încă letargic, depresiv, sinucigaş (doar la nivel mental). De fapt, mă ocup cu cititul, mă uit la filme, fac orice care să nu aibă legătură cu viaţa reală. Asta din urmă îmi cam dă bătăi de cap în ultima vreme. Doar expectative, iar baza pare construită din nisipuri mişcătoare. Deh, nu e ceva nou pentru mulţi dintre noi. Să spunem doar că eu nu mă prea pot adapta, deşi cam asta trăiesc de mulţi ani încoace, cu mici excepţii.
Credeam că am un cap pe umeri care foloseşte şi la altceva decât să nu îmi plouă în gât. M-am înşelat amarnic! Pterodactilul patinează nestingherit pe suprafaţa creierului meu. Culmea e că nu zgârie, aspect, care ar mai tresării ceva conexiuni sinaptice... Aşa, poate, aş putea să nu mă mai las păcălit, prostit pe faţă, de sentimente înşelătoare, de cuvinte încrucişate politic, de doctrine, de măscări, de bugete, de guvern, de prieteni... Care prieteni?...
Mi-am dat seama că prietenii sunt rari în ziua de azi. Sunt prea ocupaţi pentru a mai fi prieteni. Sau schimbat şi se schimbă în continuare, după cum le dictează sistemul, pardon, societatea. Ca de altfel toţi oamenii cu care interacţionez sau voi interacţiona, probabil, în viitor.
Am aflat totuşi, de la o copilă de trei ani şi o şchioapă, fiica unui bun prieten, că "artificiile mănâncă". Aspect concretizat şi de faptul că în noaptea anului nou s-a cam speriat de ele. Conform logicii fetiţei, artificiile într-adevăr mănâncă. Prea mult. Asta, şi pentru că toxinele şi modul de îngurgitare hulpav a oxigenului le dă o stare explozivă şi gălăgioasă pe deasupra.
În rest, rămân acelaşi naiv pentru toată lumea. Mă înclin:)
Astea fiind zise, mă duc să citesc câte ceva şi pe aici prin Blogolume.
- Bă, ştii cum e Ola, dacă-i dai un cot în ficat, se îmbată pe loc!, făcând referire, bineînţeles, la cisternele bahice dinaintea demersului meu prohibitiv.
, adică ultimul blogăr din Zelist. 
Postări
