Se afișează postările cu eticheta incercari literare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta incercari literare. Afișați toate postările

miercuri, 1 decembrie 2010

Sunt mândru că sunt român

N. F. IANCU - TRECETI, BATALIOANE ROMANE CARPATII
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Îmi tot străbate pe la urechi, probabil că şi din cauza datei de 1 decembrie, cum că patria noastră, mai puţin dodoloaţă ca alte dăţi, îşi sărbătoreşte ziua. Am văzut şi un Google punct ro împopoţonat cu o hartă şi alte chestii asemănătoare cu tricolorul. 

No, la mulţi ani, dară! "Şi-apoi, unde-i cheful?" -  mă-întreb, cu anumită mimică ce exprimă mai degrabă neîncredere, gândindu-mă că e rost de vreun grătar şi-un vin fiert, numai bune de stropşit omătul aşezat peste noapte.
De vreo câteva zile m-o agăţat internautic şi nişte sibieni de bine, bloggeri de-ai noştri, care s-au gândit că ţărişoara merită o campanie care să o facă mândră-n toate cele. Astfel, în urma demersului Organizaţiei Naţionale a Bloggerilor din România, ajuns şi pe la urechile mele prin intermediul lui Ciprian Drăghici, voi purcede în a-mi spune motivele pentru care sunt mândru că sunt român. Nu înainte de a menţiona şi sponsorii acţiunilor care se desfăşoară pe tema asta, prin bunvoinţa acestora fiind tipărite stickere cu bannerul campaniei, ce sunt împărţite prin oraş:  www.princenter.ro şi www.smartgifts.ro. "Că aşa e frumos!..." - îmi şopteşte Cipri. 

Nu am găsit, totuşi, un motiv destul de întemeiat pentru care sunt mândru că sunt român, nefiind tocmai o calitate care să depindă de voinţa mea, ci doar că aşa m-am născut, am să vă povestesc o ne-ştire:
Într-un căcat, să-i spunem balegă - dar nu neparat astfel de excrement, fiind vorba despre fecale în general - viermuiau... doi viermişori. - doar ce puteau să facă viermii, dacă nu să viermuiască? (sic!!!). Tată şi fiu. Ei îşi duceau amarul desfătându-se în plăcerile zilnice oferite de arealul de baştină. Însă, la fel cum se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, monotonia desfătării de zi cu zi a viermilor a fost întreruptă brusc de imixtiunea socială în bunul mers al lucrurilor.  

Într-o dimineaţă, tatăl, aşezat temeinic pe gânduri, pe când îşi savura una dintre ultimele picături de zoaie, un fel de rest de cafea, a cărei culoare părea aşijderea, din cauza luminii slabe, de latrină, exclamă hotărât, ridicându-şi, cu oarecare osteneală, trupul, de la mijloc, în sus:
- Fiule, azi o să ieşim din căcat! O să vezi, şi tu, lumea! - accentul de superioritate punându-l, bunăoară, pe seama cunoaşterii tradiţiei, transmisă din generaţie în generaţie la împlinirea vârstei majoratului. 
Fiul, conştient de necesitatea ritului secular al familiei, se supuse cu oarecare frică de nou acestui demers iniţiatic: 
- Da... tată!, bâgui acesta, luând urma tatălui, care începuse să lupte temeinic cu vâscozitatea rahatului, îndreptându-se spre graniţa de vest a excrementului.
Ce se mai minună viermişorul cel mic, când imaginea naturii vii, într-o zi de vară târzie, îi cucerii privirile înceţoşate de atâta maro. Iarba verde îi mângâia inelele, freamătul gras al frunzelor îi şoptea cuvinte gurmande, poamele semicoapte îl făceau să saliveze, iar vântul fierbinte îi mângâia spinarea, asemeni unui masaj erotic thailandez. Îi venea să toarcă...

Sentimentul pisicesc, nefiind întocmai cel mai firesc lucru pentru un vierme, departe de a fi înrudit cu familia felinelor, îi rămase o vreme în minte, asta în ciuda faptului că versatul său tată se zbenguia, înfruptându-se în acelaşi timp, prin bogăţiile naturii. Fu trezit din reverie mai spre apus, când părintele stărui:

- Gata, fiule! E momentul să ne întoarcem!
- Cum? De ce să ne întoarcem?, întrebă intrigat viermişorul, gândind: "Nu vezi ce de minunăţii, ce de fructe, copaci, frunze, cerul acesta minunat? Trandafiriu... De ce ar trebui să ne întoarcem, iar, în căcat?"
- Fiule, nu avem ce face... Acolo este patria noatră!, răspunse liniştitor tatăl, intuind frământările şi pornirile oarecum nefireşti ale fiului său.    
Citeşte >>

marți, 23 noiembrie 2010

Resuscita-m-aş şi... am cui!

Se pare că "înmormântarea" mea pe viu, adicătelea pe blog, a avut niscaiva succes...

Aşa cum babele din sat se adună la priveghi, mai ceva ca la un remy etalat cu banii de pâine sau la o şuetă pe teme de ghicit în cafea, înmormântarea în direct îşi are rolul ei în creşterea cozonacului auditoriu (Credeţi- mă! E testat protevistic, otevistic etc. - n.a.). Nici eu, adică el - blogul, nu am făcut excepţie.

Nu de alta, dar, de pe urma prohodului, m-am ales, nu eu, ci blogul, cu o resuscitare. Practic, mi s-a dublat traficul, aflat într-o stare letargică, de agonie, perfuzată pe alocuri de curiozitatea unor oameni, ce mi-au cotrobăit prin interneturi, chiar dacă tot nu am dat cu pixul(tastatura) foarte des în ultima vreme. Acestora le mulţumesc pentru răbdare şi devotament!

Sincer, nu am avut nici prea mult timp la dispoziţie şi nici starea necesară să vociferez sau să socializez, fie şi internautic, în ultimul an. Totuşi, am considerat imperios necesar, cum era şi normal, să-mi anunţ plecare mea în altă lume, într-un loc nu foarte luminat, dar cu verdeaţă, unde să-mi odihnesc creierul zbuciumat de atâta încercat de trai românesc fără prea mare reuşită.

De povestit s-au cam adunat multe, vrute şi nevrute, unele chiar faine. Astfel, că haz de necaz putem face la orice oră din zi şi din noapte. Voi continua aşadar să răd de mine pe aci şi pe colo, rânduri de litere înşiruite haotic cu mânuţa mea personală putând fi accesate şi pe infobrasov.net. La un moment dat...

Aşadar, blogul a murit, trăiască blogul!
V-am pupat pe portofele! 

PS: Pentru cei de pe site-urile de socializare şi de pe facebook, care s-au gândit să arunce cu "La mulţi ani!"-uri în mine, îi sfătuiesc să consulte un oftalmolog. Nu de alta, dar, ori au orbul gâinii, nu ştiu să citescă, ori suferă grav de anxietate. Puţintică răbdare, aşadar, până sămbătă, când e cheful! Oricum, le mulţumesc pentru urări!
Citeşte >>

duminică, 21 noiembrie 2010

Pierdut în civilizaţie


Fanfara Militara - Inmormantare

Asculta mai multe audio diverse

Vine o vreme, în viaţa fiecărui om, în care trebuie să ia o decizie. A fost frumos, dar...  nu mai pot!
M-am săturat să pălăvrăgesc în van. M-am săturat să-mi dau cuvântul, pentru ca unii să-l terfelească şi să spele pe jos cu el. M-am scârbit de zilele care treceau cu viteza TGV-ului pe lângă mine, gândindu-mă la cum o să trăiesc mâine. M-am enervat pe toţi oamenii dornici de laude neoneroase, doar cu scopul de a-şi desfăta ego-ul mincinos. Gata, am ajuns la limită cu parolismul, venit doar din partea-mi.
Astfel, m-am hotărât să părăsesc această lume. Decizia a fost grea şi severă. Mi s-au băgat multe beţe în roate, dar  am reuşit, cu calm şi tenacitate să trec peste toate problemele. Să evadez...

Aşadar, spun adio vieţii de pănă acum! Vă îmbrăţişez, vă pup şi mă las piedut în... civilizaţie.

 
Citeşte >>

marți, 9 noiembrie 2010

Vând flotări, gata făcute! `Eftin!...

Am tot auzit, am şi citit (Că, deh! Recunosc, nimeni nu-i perfect! - n.a.), maxime celebre, cu autori mai mult sau mai puţin celebrii. Adică, aşa-numitele clişee. La fel mi-au trecut pe la urechi sau prin faţa ochelarilor, via cristalin, întors pe dos şi mai apoi nervul optic - ulterior, cu efort maxim, puţintică prelucrare a unei rămăşiţe de materie cenuşie, rămasă bineînţeles din greşeală de la ultima reîncarnare în propriul bostan (a se citi cap - Ei aş! De unde?) - niscaiva filozofi şi filozofii. Şi aceştia, mai mult sau mai puţin folozofi. Celebri, însă, cu siguranţă! Cu maxime şi explicaţii filozofale la fel de cunoscute. Manipulatorii, în general. Pentru oligofreni, pentru dăştepţi, dar şi pentru oameni cu niscaiva intelghenţie în dotare. Nu vreau să-i enumăr. Sunt deja arhicunoscuţi. Aşa că...

Aşa că, ros de invidie, în timp ce îmi făceam manichiura pân` la carne, uzitând cu largheţe de dinţi, pe o bancă în parc, m-am gândit să iau calea celebrităţii. Neavând, însă, moacă, şi nici vreo pilă pe la descrăcănatele noastre tabloide, darămite pe la Hollywood, şi nici prea multă minte, aceasta din din urmă fiind pusă la păstrare într-o profundă stare de latergie, mă voi folosi de latura mea filozofică. Atâta cât este. Rezultatele oligofreniei sau ce naiba mi-o fătat mintea sunt la vedere, un pic mai jos, în ceea ce s-ar spună maxime care mă vor face celebru.

1. Există oameni şi şoareci. Mai mulţi şoareci. Unii au pretenţia de a fi şobolani.

2. Dacă prima a fost un pic dureroasă, chiar şi fără explicaţii puerile, iat-o pe-a doua:
Tindem spre perfecţiune, în felul nostru, al fiecăruia. Dar nu putem să nu poposim la cârciumile de pe parcurs. Uneori, uităm să mai plecăm.        
3. Unii sunt atât de cretini, încât nu pricep asta nici dacă le demonstrezi, pe limba lor. Cu mici excepţii. Fiecare tagmă îşi are falşii ei.

Explicaţiile pentru idioţeniile de mai sus le voi da într-un roman, a cărui idee se înfiripă deja, care realmente va avea un succes atât de fulminant, încât va da pe spate întreaga omenire şi chiar va schimba raţiunea de a fi a omenirii. Toţi vor urma fără tăgadă ideile mele. Aştfel, o să devin celebru.

Între timp, să pot supravieţui până atunci, vând flotări, gata făcute... `Eftin!
Cumpăraţi!?...
Citeşte >>

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Una despre iubire, dar scurtă!

Pentru astăzi vă propun o dietă. Dieta sentimentală!
Se minunează lumea, din ce în ce mai des, în ultima vreme:

- Vai, ce ai slăbit! Ce e cu tine, iubeşti?

Impasibil, liniştit şi sentimental, cum mă ştiţi, răspund naiv:
- Absolut! Clar, de la sentimente mi se trage! Îmi iubesc patria!
Problema este, însă, că ţara nu are întocmai aceleaşi simţăminte faţă de mine! Eventual, contrare...
Bănuind şi având niscaiva informaţii şi din expozeurile unor oameni mai cetiţi ca mine şi care au avut şi curajul să publice câte ceva despre asta, cum că reciprocitatea sentimentală poate duce spre bunăstare, echilibru şi chiar fericire, trist m-am pus pe numărat abdomene. Nici măcar nu ştiam că am atâtea perechi de ţesut muscular în zona frontală a corpului. "Wow, chiar am slăbit, dar măcar ai abdomene!...", îmi spun. "E bună dieta asta, nu ca aceea a devoratorilor de hamburgeri de la televizor! Dietă sentimentală", continuu să mormăi, în timp ce caut câteva frimituri de "pelagră" pe fundul unei pungi de hărtie pe care trona pompos sigla: "Mălai". Ştiam eu că ceva e în nergulă. Cu "mălaiul" stau cam prost... Dar, măcar iubesc!...

- Alo! Patria! Mă auzi?, strig cu ultimele puteri...
Din cotloanele împăienjenite ale camerei, nici măcar ecoul nu catadicseşte vreun răspuns.... 
Citeşte >>

duminică, 24 ianuarie 2010

Un inimos!


Zamo, adică Zamolxis, cu sprah-ul lui cu tot, m-a îndemnat (de fapt m-a povocat) să ies din latergie şi din lipsa de inspiraţie şi să particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema lui Mircea Popescu. Zeitatea dacico-canadiană crede că aş avea mai multe şanse decât el să câştig concursul. Astfel, am depus un pic de efort şi a ieşit textul de mai jos:

O întâlnise la o beţie. Ultima din viaţa lui. Anestezistul îşi făcuse bine treaba. „Bisturiu! Forceps! Cleşte!”. Pârâit de coaste sfărâmate, piept desfăcut, mult sânge.
„Cu grijă! Suturaţi! Acum e perfect!”, vocile în alb sunau ca prin ceaţă. Tot mai încet, tot mai rar. Un beep prelungit şi... nimic. Secunde, minute... Apoi, accelerat, beep-ul căpătă cadenţă.
Era pe moarte. Tot ce rămăsese bun în el era doar inima. Un inimos.
„Te iubesc!” - îi şopti ea.
El dansa ca un fum printre cadavre, împlinit
.

PS: Pentru că Zamolxis şi-a exprimat dorinţa să doneze premiul, în cazul în care va câştiga concursul, voi face la fel în cazul în care PA-ul meu va fi cel premiat. Astfel, premiul îl voi dona lui Zamo. Ştie el ce să facă mai departe cu el.
Citeşte >>

marți, 1 decembrie 2009

Trei idei cucuiete!


Trei iezi cucuieţi behăiau de zor a rumeguş în parcare. Stăpânit de o ură de paie, asemeni vieţii sale serbede, după o ceartă cu soţia, pe teme de rituri mănăstireşti, un adept al nepoveştilor a luat drujba tâind capetele din lemn ale cornutelor. Îi ocupaseră locul de parcare. Iar maşina, ca şi nevasta, nu mai stătea într-o rână ca altădată.


PS: Pentru concursul de PA-uri ale lui Călin
Citeşte >>

miercuri, 18 noiembrie 2009

Frauda-m-aş şi n-am cui!


Mi-a spus mie cineva că eu am evoluat, astfel încât turismul electoral nu mă mai atrage. Chiar dacă mi s-au oferit banane şi portocale de o să-mi ajungă până trece criza econimică, iar singura obligaţie era să particip la mitinguri săltăreţe şi maimuţării prin grădinile zoologice din ţară îmbrăcată în geacă de partid, eu, ca o maimuţă cinstită ce sunt, am rămas cuminte în cuşca. Acum, sunt tristă, singură sub un trunchi de copac. Nu mă mai bagă suratele în seamă. Sondajele spun însă altceva, iar atunci zâmbesc cu subînţeles.

PS: Am scris şi eu un PA, de la Călin mi se trage.
Citeşte >>

marți, 17 noiembrie 2009

Amintiri despre viitor...


Preocupat de un serial SF, “Amintiri despre viitor” sau ceva de genul... am înţeles că se cheamă serialul, cineva ma întrebat recent dacă aş vrea să-mi ştiu viitorul. Am răspuns prompt:

– Nu, nu ar fi cazul, cu siguranţă nu!

– De ce?

– Cum de ce, ai vrea să îţi dau amănunte?, mă intrigai

– Da!, răspunse

– Bine, vrei un răspuns pueril sau unul edificator?

– De care vrei… Uite, aş vrea să-mi cunosc viitorul să ştiu ce se va întâmpla cu mine. Ştii, eu sunt încă la liceu şi, chiar sunt curios ce se va întâmpla cu realitatea asta sumbră, şi ce voi deveni eu, dacă voi fi bogat, o să am maşină, bani. Acum mă preocupă sfârşitul lumii… filmul 2012… E ciudat şi NASA

– Intersant, cu siguranţă vei avea ce îţi vei dori, dar pentru asta nu trebuie să îţi cunoşti viitorul aşa cum vrei tu. Încearcă să-l cunoşti cu sufletul. Cu infinitatea lui. Atunci o să îl poţi construi exact cum vrei, intuitiv. Tu trebuie să îţi construieşti viitorul, nu după filme, după un sistem de valori…

– … (tăcere)

Tot el, după o vreme:

– Tot nu mi-ai răspuns precis, de unde valori, de unde modele…

– Vei fi tu valoarea, atunci când te construieşti pe tine, în viitor! :)

– Dar tot vreau să ştiu viitorul meu…

– Uite!, spun eu, viitorul pe care vrei să îl şti tu se bazează pe filme SF şi pe realitatea de la TV, fie şi cea reală. Dar, la ce te ajută să şti ce vei deveni pe o scară socială, din punct de vedere financiar şi material? Eu, spre exemplu, nu aş vrea să ştiu nici din punct de vedere spiritual ce voi fi peste un an sau o lună, darămite mai mult.

– De ce?

– Pentru că dacă aş cunoaşte aceste amănunte aş intra într-o stare de letargie, nu aş mai face decât să aştept să mi se întâmple, fără să mă implic, fără să fac nimic în sensul de a ajunge acolo. Mi-aş tăia din viaţă. Mai mult, mi-aş schimba viitorul tocmai prin neimplicarea mea până acolo, în viitor.
Mi-a răspuns, după vreo câteva secunde, atestând triumfător că nu am înţeles nimic şi că ştie el mai bine. Vreo câteva zile nici nu mi-a vorbit. Nici acum nu-mi vorbeşte, dar îmi zâmbeşte larg cu înţeles când mă întâlneşte. Nu mai vrea să îşi ştie viitorul. E prea ambiţios…

PS: Ideea a fost stârnită de ceea ce au publicat Victor, Deea, căuria i-am şi comentat prin postarea prezentă şi, nu în ultimul rând, alchimistul cuvintelor Paul. Mulţumesc pentru inspiraţie, dragilor:)
Citeşte >>

marți, 22 septembrie 2009

Păcălit de clarvăzătoarea lui Băsescu!


Eludez ştirile, deşi nu prea îmi stă în fire, fiind, oarecum, deformat profesional. Dar, navighez nevoie mare încă de dimineaţă pe internet, în cautarea unui loc de muncă. În plus, ca să fiu sigur că nu ratez nimic, am întors pe dos toate buzunarele din casă să-mi strâng leuţii necesari să cumpăr nişte ziare cu mică publiciate de prin Braşov şi din ţară. Poate mă mut în uitarea unui Braşov, ce mi se pare acum anost, neprimitor. Aproape am renunţat la tutunul zilnic pentru asta. Sunt lefter şi şomer. De altfel, nu mai am nici pretenţia iniţială de a fi jurnalist. Totuşi, ceva apropiat, care să împlice talentul sau netalentul meu în ale comunicării şi scriiturii, m-ar interesa. Aşa că, i-am dat bice cu anunţurile, telefoane, interviuri. De vreo două luni fac asta. Încă nimic concret, doar promisini...

- Ne pare rău, dar nu corespundeţi...
- Nouă ne trebuie începători!
- E criză, nu avem cum să vă plătim la nivelul dumneavoastră!
- Mai vorbim, vă avem în baza noastră de date, sunteţi primul care va fi contactat...

Cam aşa mi se spune, de ceva vreme. „Ptiu drace! M-o lăsat şi mogulu`... Mândra... E criză, da! Iar eu fac parte din ea!”, gândesc în apropierea unei fraze invective ce-mi străfulgeră creierul.
Cred că o să încep să mă îndrăgostesc de ea... de criză. Începe să-mi placă. Poate fi un motiv bun pentru orice. Pentru lene, pentru minciună, pentru lipsa de fair-play, pentru că se fură... Oh, da! Şi cât se mai fură... Din banii noştri, ai publicului ce asistă neputincios de interesat, la tot felul de emisiuni comerciale! Electoral! La dracu cu electoralul.
Am început să ţin şi la anunţuri, unele simpatice, din-alea cu ghicitoare, care îmi garantează 12 luni de clarviziune gratuită. Îmi spun: „Atât amar de clarviziune nu pe o lună... două, pe un an. Pe timpurile astea, e ceva!”
Da, pentru ele, clarvăzătoarele, inima mea tresaltă. Dar nu de bucurie, ci de criză... de nervi. Nu am să mai vorbesc cu niciuna dintre ghicitoarele astea. Promit!

Îmi amintesc, cum pe la începutul anului, am întâlnit o astfel de ghicitoare. Era prin februarie, cred. Nu era foarte frig, aşa că, într-o dupa-amiază însorită de sfârşit de săptămână decid să îmi mişc oasele la o plimbare pe omătul moale din parc. Toate erau bune şi frumoase pe atunci. Eh! Nu chiar toate. Job-ul mergea. Aveam vreo două. Unul la un săptămânal, iar altul pentru un „mogul”, nu de presă, ci unul, pentru care editam şi tehnoredactam un lunar cu informaţii istorice şi de propagandă de partid, pentru a fi văzut bine în noua formaţiune în care intrase. Adică, ambele în domeniul presei sau măcar apropiat de asta.

Nu era foarte strălucită viaţa mea. Era normală. Nu aveam a mă plânge. Doar pe altă latură aveam motive de întristare. Cea emoţională. Nu exita nimeni în jurul meu, pe care să-mi consum minutele de la telefon când nu ne întâlneam. Doar cu prietenii ce mă mai întâlneam la câte o bere, o miuţă... Adică, nu aveam pe nimeni, aşa cu forme apetisante, brunetă sau brună, ori roşcată, numai un pic mai destupată la minte să fie, aşa cum îmi plac mie. Erau altele, de conjunctură, dar aveau ştanţat pe frunte: aventură. Asta, în contextul în care pterodactilul nu le patina pe netezimea creierului, iar aventura dispărea dinainte să se consume. Nimic potrivit. Şi, cam atât...

Abătut de gânduri, mergând agale prin parcul, ce îmi părea trist de pustiu, în ciuda faptului că era plin şi animat, mă agasează o cucoană. Dintr-acelea grase, cu fuste lungi şi colarate şi cosiţe ascunse încipient într-un batic de un roşu aprins cu floricele galbene.

- Hai conaşule, să-ţi ghicesc în palmî!
- Nu... nu mulţumes. - bâigui eu, vâdit incurcat şi întrerupt brusc din recitarea mintală a unor versuri de-ale lui Minulescu.

„Hmm! Lasă-mă tanti în pace, că încep să mă enervez!”, gândesc.

- I-a d`a-ci doi lei şi lasă-mă să-mi văd de treabă! - continui eu, sperând că voi scăpa, întinzându-i o parte din restul de la pachetul de ţigări achiziţionat mai devreme de la chioşc, bani pe care îi aruncasem în scârbă în buzunarul de la geacă.
- Hai, mânca-ţ`-aş, că te văd sâmpatic, e gratis totul, nu-mi trebuie bani! - insită femeia lăudându-se că e o descendentă de sânge a „adevăratei” Mama Omida, Esmeralda sau cam aşa ceva o chema, şi că i-a ghicit şi lui Băsescu că o să iasă preşedinte.

Sincer, nu am crezut o iotă din ce spunea, dar m-a prins la sentiment:

- Uite ici, hai pă banca asta că-i curată, am stat io aici să-ţ` ghicesc că vei cunoaşte peste câteva zile o fatî şî frumoasă şî desteapă! - mă ia la „vrăj’ală” ţiganca, nimerindu-mă pe undeva în gândurile mele.
- Bine, hai fie, dar nu mă ţine mult, că am treabă...

Se uită la mâna mea, se uită la mine, iar la mâna mea şi oftează cu subînţeles:

- Grea viaţă ai mai dus conaşule!...
- Da, dar intersantă, nu m-am plictisit! - am remarcat, mai mult din complezenţă.
- Ehe, dar viitorul îţi zâmbeşte, vei întâlni dragostea vieţii tale, vei călătorii mult în anul ăsta, apoi, te vei căsători, vei avea prosperitate, patru copii...
- Hai, tanti, că mă abureşti! - am finalizat eu discuţia, retrăgându-mi mâna.

Am plecat, după ce, bineînţeles, i-am dăruit cinci lei, doi părându-mi prea puţin pentru efortul prezicătoarei de a mă „aburi”.

- Să trăieşti conaşule! – îmi strigă, în urmă, ţiganca.

Abătut, mi-am văzut de plimbare prin parc. Am privit la copii ce se jucau în zăpadă, încercând să mă fericesc de bucuria lor. La pensionarii ce se delectau poate de ultimul soare din viaţa lor, scăpărat în omătul alb, printre copaci golatici împodobiţi cu ţurţuri ce picurau în lumină. Am uitat repede de clarvăzătoarea Esmeralda, "sau cum o fi chemând-o". Ciudat, însă...

La nici două zile, de fapt seri, am întâlnit-o pe ea, cea de care povestea ghicitoarea, în nişte împrejurări premeditate parcă să o cunosc. Era frumoasă, zglobie, înteligentă... M-am îndrăgostit pe loc. A urmat acel dans al cuceririi, pe care îl facem cu toţii, deşi nu mai era nevoie. Şi ea ma plăcut pe loc. Am dansat, totuşi. Ne plăcea să dansăm ore întregi. Până în zori. Mişcările noastre se asemănau cu unduiri de buze, care şoptesc cuvinte de dragoste. În atingerea lentă a dansului, dorinţa începuse să ardă în noi. Făceam deja dragoste în gând, iar lumea ne admira...
Ne-am reîntâlnit după aia şi am pus la cale călătorii minunate, de dragoste, pe care le-am şi pus în practică. Chiar am călătorit de-a lungul şi de-a latul ţării. În aproape fiecare sfârşit de săptămână organizam câte o drumeţie. „A naibii baborniţă, a avut dreptate”, îmi amintii, deşi ghicitoarea nu sărise mult de 50 de ani. Ce n-a ştiut cotoroanţa, însă?...

Nu a prezis însă că toate au un final. Care, fie vorba între noi, a venit mai repede decât mă aşteptam. Treaba cu „mogulu” a început să „scârţâie”. Chiar dacă bătusem palma, editarea publicaţiei de partid era mereu amânată. Motivaţiile erau diverse. De la criză (bat-o vina!) până la „mai vedem, acum e camapanie la europarlamentare, să vedem ce iese, fac alţii ziare de anvergură” şi au făcut câte un „Fâss!” pe ici pe colo. Amu s-a terminat treba şi cu „mogulu”, care m-a cam trimis „după ciuperci”. De la săptămânal am fost poftit respectuos afară, tot pe motiv de criză:

- Ştii! La noi nu se mai poate aşa! Nu mai sunt bani, facem totul din interior. Nu mai avem nevoie de colaboratori. Nu-i mai putem susţine financiar! Tu scri bine, dar... Mai vorbim! – mi s-a spus la telefon, în contextul în care eu sunasem să le spun ce articole am pregătit.

„Sublim, mă apuc să înot în maro, să ies la liman!”, încerc să mă încurajez. Afectat de faptul că uşile mi se închideau rând pe rând, am încercat să-mi găsesc refugiu în dragoste. Să pot să renasc, întâi spiritual, iar apoi în realitate. Dar, cum dragostea trece prin stomac, mai degrabă prin portmoneu, a fost dăruită şi cireaşa de pe tort. Fata de care m-am îndrăgostit, cea care şi-a exprimat dorinţa de a avea „patru copii” – coincidenţă!? – mi-a dat papucii printr-un SMS. Interesant gol în stomac şi gol în portmoneu. Mi-au rămas doar amintirile intense, călătoriile şi anunţurile, cu care mă delectez în singurătate şi criză. Adio căsătorie, adio prosperitate, adio dragostea vieţii mele, adio drumeţii, adio dans! Adio!... Şi, pe mai departe...

„Cotoroanţa a râs de mine”, scrâşnesc din dinţi. Probabil i-a prezis şi lui Băsescu că nu o să fie criză. Tot pe atunci, prin februarie. Era deja, dar Băsescu a crezut în preziceri. Chiar a şi declarat la televizor. Apoi, s-a răzgândit. Şi-a dat şi el seama că a fost păcălit de Esmeralda. Urăsc luna februarie. Nu-mi plac nici ghicitoarele. Începe să îmi placă criza. M-am obişnuit cu ea.

PS: Toată polologhia asta plictisitoare pe care am scris-o fac parte dintr-o încercare literară pe care aş numi-o „Frânturi de criză” şi cred că am să o leg de "Experienţe în România". Voi ce părere aveţi?
Citeşte >>
Blog Widget by LinkWithin