ţesute ticluit ca nişte arteziene
din mucuri arzânde,
am zărit imortalul inorog,
zburdând liber pe pajişti elizee.
Nu ştiu dacă drogul dragostei
se poate scoate
cu un cleşte din sânge,
ori tutunul are vreo vină
pentru cugetările mele...
Aş vrea ca gândul meu
să fie un cal alb,
care să alerge pe-o şoptă de dor
să îţi spună cuvinte potivite
în rebusul iubirii.
Calul meu alb
te va prinde cu mintea eliberată
de resturi,
pregătită să primeşti scânteia de suflet
pe poarta inimii tale,
iar eu aş opri secunda
îndrăgostită prea mult
de tic-tacul implacabil al timpului
şi, în bătăi de aripi de flutur
te-aş impresura cu sărutări
de adiere.
Doar inorogul şi calul alb
sunt plăsmuiri
ale versului perpeetuu,
scris de viaţă
pe un bilet de autobuz.
Fericire!
Am scăpat de amendă
şi cobor
la următoarea staţie.
Oricum, locuiam la adresa greşită:
Tu!?...
Postări
