Printr-o mişcare oscilatorie, mâna mi se îndreptă vertiginos către telefon, a cărui alarmă o fixasem de cu seară. Aveam gândul ferm de a-l trânti de pământ. Pe el telefonul... "Ce tot îmi zumzăie ăsta!?", îmi aprofundă o sinapsă. Mă opri, din respect pentru finlandezi, fabricanţiii aparatului cu pricina, sau... pentru vreun chinez de pe.... vapor, nu-mi dau seama cu exactitate, amintindu-mi, totuşi, că nu am alarmă cu zumzet.
În fapt, o escadrilă compactă, formată din nouă anofeli, dădeau atacul asupra mea. Nesilenţios! Mai mult, pentru ca totul să fie "perfect" s-au gândit să anunţe cu surle şi trâmbiţe lucrul ăsta, şoptindu-mi sincron pe la urechi.
Extaziat, aproape mistic, am purces la treabă, declarând deschis orice conflict armat asupra anofelilor. M-am înarmat, aşadar (pentru a câta oară!!!) cu un prosopel de nădejde din bucătărie, armă care s-a dovedit fatală, de cele mai multe ori, pentru zburătăcitoarele gâze. I-am lipit pe vreo câţiva de perete, zidul devenind astfel un tablou mortuar. Şi-aşa era cam fad. I-am dat o formă!
Mai rămăsese unul. Disperat, tânţarul mic şi pricăjit zburătăcea anapoda în jurul meu.
Culmea tupeului, se aşează amical pe umărul meu stâng, dorind parcă să se împrietenească. Adică, el-victima şi eu-călăul sau... invers. Prieteni?... Oricum, ştia mult mai bine genetica mea decât mine, de analiza sângelui meu ocupându-se niţel, peste noapte. Mi-a fost un pic milă, dar am fost neînduplecat. Dumenzeu să-l ierte!
Mi-am băut apoi cafeaua, savurând victoria. Apoi, am plecat fericit spre servici, fredonând:
Un anofel se legăna pe o pânză de paianjen,
Şi, findcă ea nu se rupea, a mai chemat un anofel...
PS: Musai, trebuie să-mi cumpăr un paianjen. Dintr-acela, prieten al omului!
Postări
