Sunt un jurnalist tembel, naiv, chiar năuc aş spune. Cred în oameni şi în umanitate. Aşa că, dacă vreţi să mă păcăliţi e relativ uşor. Dar nu prea mult, că mă prind...
Bănuiesc că ştiţi ce se întâmplă cu cei care trec de anul de graţie 2010...
Firesc, ajung în 2011.
La mulţi ani, aşadar, pentru toţi, netoţi, netonţi, tonţi, români, neromâni, exilaţi, neexilaţi sau în băjanie!
Hai să ne trăim, nu să ne târâim, Blogolume! Într-o nouă viaţă, într-un nou an, într-un nou început, cu cele vechi şi cu cele noi. Să sperăm că mai prindem o nouă criză. Nu ştiu de ce, dar, asta, nu prea cred că mai are cum să ne răpună. Vă îmbrăţişez cu drag! Hai, baftă!
PS: Strâmbătura... e de la frig sau aşa sunt eu. Nu aş putea spune cu exactitate :D
Este prima dată, după mulţi-mulţi ani, când, sper eu, Moş Nic(i)ola(i)e va trece pe la ghetele mele, proaspăt date cu mohon cremos şi un luciu afterşeiv de tip şosetă găurită. Tot negru de fum şi ea, şoseta.
Mă aştept ca Moşu' să fie un pic altfel anul ăsta, şi să-mi aducă o veste bună. Nu numai nuiele şi surcele. Bune şi alea la vreun masaj erotic sau mai puţin, la un grătar de mici, sau la sorcovit timpuriu. Bine, consider eu, că am fost cuminte. Mai ales în ultima vreme, când am luat şi unele decizii importante. Aşă că, aştept o veste, care poate să vină acum, de Ignat, sau de Moşul celălalt, mai mare.
Cu Ignatul aş avea ceva probelme, având în vedere că veştiile care circulă în această perioadă nu sunt tocmai dintre cele mai bune. Mai ales pentru nobilimea de coteţ. Aşa, că, în asentimentul lor, grohăitorilor care nu se simt prea în largul lor sub ameninţarea cuţitului (pardon, eutanasierii) aş marşa pe celelalte sisteme temporale de referinţă.
Ar mai fi însă, o mică chestiune dicutabilă legată de ghetuţe, pardon, ditamai ghetele, care, în cazul în care le pun în faţa uşii, în aşteptarea moşului, dimineaţa, o să mă trezesc cu ele pline. De iubire, de tandreţe şi de alte "mirodenii" din partea celor patru pisicuţe drăgălaşe, pe care gazda mea le are în dotare.
Îmi tot străbate pe la urechi, probabil că şi din cauza datei de 1 decembrie, cum că patria noastră, mai puţin dodoloaţă ca alte dăţi, îşi sărbătoreşte ziua. Am văzut şi un Google punct ro împopoţonat cu o hartă şi alte chestii asemănătoare cu tricolorul.
No, la mulţi ani, dară! "Şi-apoi, unde-i cheful?" - mă-întreb, cu anumită mimică ce exprimă mai degrabă neîncredere, gândindu-mă că e rost de vreun grătar şi-un vin fiert, numai bune de stropşit omătul aşezat peste noapte.
De vreo câteva zile m-o agăţat internautic şi nişte sibieni de bine, bloggeri de-ai noştri, care s-au gândit că ţărişoara merită o campanie care să o facă mândră-n toate cele. Astfel, în urma demersului Organizaţiei Naţionale a Bloggerilor din România, ajuns şi pe la urechile mele prin intermediul lui Ciprian Drăghici, voi purcede în a-mi spune motivele pentru care sunt mândru că sunt român. Nu înainte de a menţiona şi sponsorii acţiunilor care se desfăşoară pe tema asta, prin bunvoinţa acestora fiind tipărite stickere cu bannerul campaniei, ce sunt împărţite prin oraş: www.princenter.ro şi www.smartgifts.ro. "Că aşa e frumos!..." - îmi şopteşte Cipri.
Nu am găsit, totuşi, un motiv destul de întemeiat pentru care sunt mândru că sunt român, nefiind tocmai o calitate care să depindă de voinţa mea, ci doar că aşa m-am născut, am să vă povestesc o ne-ştire:
Într-un căcat, să-i spunem balegă - dar nu neparat astfel de excrement, fiind vorba despre fecale în general - viermuiau... doi viermişori. - doar ce puteau să facă viermii, dacă nu să viermuiască? (sic!!!). Tată şi fiu. Ei îşi duceau amarul desfătându-se în plăcerile zilnice oferite de arealul de baştină. Însă, la fel cum se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, monotonia desfătării de zi cu zi a viermilor a fost întreruptă brusc de imixtiunea socială în bunul mers al lucrurilor.
Într-o dimineaţă, tatăl, aşezat temeinic pe gânduri, pe când îşi savura una dintre ultimele picături de zoaie, un fel de rest de cafea, a cărei culoare părea aşijderea, din cauza luminii slabe, de latrină, exclamă hotărât, ridicându-şi, cu oarecare osteneală, trupul, de la mijloc, în sus:
- Fiule, azi o să ieşim din căcat! O să vezi, şi tu, lumea! - accentul de superioritate punându-l, bunăoară, pe seama cunoaşterii tradiţiei, transmisă din generaţie în generaţie la împlinirea vârstei majoratului.
Fiul, conştient de necesitatea ritului secular al familiei, se supuse cu oarecare frică de nou acestui demers iniţiatic:
- Da... tată!, bâgui acesta, luând urma tatălui, care începuse să lupte temeinic cu vâscozitatea rahatului, îndreptându-se spre graniţa de vest a excrementului.
Ce se mai minună viermişorul cel mic, când imaginea naturii vii, într-o zi de vară târzie, îi cucerii privirile înceţoşate de atâta maro. Iarba verde îi mângâia inelele, freamătul gras al frunzelor îi şoptea cuvinte gurmande, poamele semicoapte îl făceau să saliveze, iar vântul fierbinte îi mângâia spinarea, asemeni unui masaj erotic thailandez. Îi venea să toarcă...
Sentimentul pisicesc, nefiind întocmai cel mai firesc lucru pentru un vierme, departe de a fi înrudit cu familia felinelor, îi rămase o vreme în minte, asta în ciuda faptului că versatul său tată se zbenguia, înfruptându-se în acelaşi timp, prin bogăţiile naturii. Fu trezit din reverie mai spre apus, când părintele stărui:
- Gata, fiule! E momentul să ne întoarcem!
- Cum? De ce să ne întoarcem?, întrebă intrigat viermişorul, gândind: "Nu vezi ce de minunăţii, ce de fructe, copaci, frunze, cerul acesta minunat? Trandafiriu... De ce ar trebui să ne întoarcem, iar, în căcat?" - Fiule, nu avem ce face... Acolo este patria noatră!, răspunse liniştitor tatăl, intuind frământările şi pornirile oarecum nefireşti ale fiului său.
PS: Aşa cum obişnuiam odinioară, în weekend, pe aici, îşi făcea apariţia câte o poezie. Mai bună, mai puţin bună, cum s-a nimerit muza. Reiau, aşadar, demersul poetic de sfărşit de săptămână. Muza să fie cu voi!
Uff! Da', greu e să scriu în stare asta, în care mă aflu. Sunt euforic. Din două motive. Ba, nu! Trei...
Unu ar fi că e ziua mea. Bine, mai mult noapte. Asta e, e greu să alegi un vin bun din raft, să îl cari până la casa de marcat, unde de altfel îl şi plăteşti, iar, apoi, până acasă (v-aş da adresa exactă, dar unii dintre voi vor crede că-i ofensez) să sărbătoreşti atare ipochimen, adică eu. Durează... Hâc!
Doi: E prima dată când îmi sărbătoresc ziua în afara graniţelor ţării. Şi, deh, e la dracu în praznic, undeva prin Londra. Adicătelea, să fiu arogant, cine îşi mai sărbătoreşte ziua în Londra? Poate, doar regina. Nu, Elena Udrea băh! Aia a Marii Britanii. Apropos de Britania, mie chiar mi-o plăcut şi îmi place barul ăla din Braşov cu numele ăsta. Amu am un intreg teritoriu la dispoziţie. Adică, îi "Rock"! - să parafrazez următorul motiv.
Trei: Am băut. Da, recunosc! Am băut nişte vin, deşi mă lăsasem de băut. Dar... Mi-am dat dispensă, după ceva luni în care am fost prohibitiv. Trebuia sărbătorit! Chestiunea, însă, este alta...
Orice beţiv, aşa cum îi stă lui mai bine, bea. Dacă se poate mult. Eu, însă, nţţţ! Sunt al doi-spre-trei-lea pahar şi îmi sticlesc ochii. Asta nu ar fi prea mare bai, dacă sticloşii respectivi nu şi-ar fi pierdut din acurateţe. Adică, văd cam în valuri. Ruşine să-mi fie! Asta îmi aduce aminte de vorbele unui prieten:
- Bă, ştii cum e Ola, dacă-i dai un cot în ficat, se îmbată pe loc!, făcând referire, bineînţeles, la cisternele bahice dinaintea demersului meu prohibitiv.
No! Hâc! Şi, ca să închei vă urez un "La mulţi ani!" şi vouă, dragilor. Din toată inima! Vă pup pe toţi, vă îmbrăţişez şi mă-nclin!
Hai, noroc! :)
- Bă, ştii cum e Ola, dacă-i dai un cot în ficat, se îmbată pe loc!, făcând referire, bineînţeles, la cisternele bahice dinaintea demersului meu prohibitiv.
Postări
