Sunt mândru că sunt român

N. F. IANCU - TRECETI, BATALIOANE ROMANE CARPATII
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Îmi tot străbate pe la urechi, probabil că şi din cauza datei de 1 decembrie, cum că patria noastră, mai puţin dodoloaţă ca alte dăţi, îşi sărbătoreşte ziua. Am văzut şi un Google punct ro împopoţonat cu o hartă şi alte chestii asemănătoare cu tricolorul. 

No, la mulţi ani, dară! "Şi-apoi, unde-i cheful?" -  mă-întreb, cu anumită mimică ce exprimă mai degrabă neîncredere, gândindu-mă că e rost de vreun grătar şi-un vin fiert, numai bune de stropşit omătul aşezat peste noapte.

De vreo câteva zile m-o agăţat internautic şi nişte sibieni de bine, bloggeri de-ai noştri, care s-au gândit că ţărişoara merită o campanie care să o facă mândră-n toate cele. Astfel, în urma demersului Organizaţiei Naţionale a Bloggerilor din România, ajuns şi pe la urechile mele prin intermediul lui Ciprian Drăghici, voi purcede în a-mi spune motivele pentru care sunt mândru că sunt român. Nu înainte de a menţiona şi sponsorii acţiunilor care se desfăşoară pe tema asta, prin bunvoinţa acestora fiind tipărite stickere cu bannerul campaniei, ce sunt împărţite prin oraş:  www.princenter.ro şi www.smartgifts.ro. "Că aşa e frumos!..." - îmi şopteşte Cipri. 

Nu am găsit, totuşi, un motiv destul de întemeiat pentru care sunt mândru că sunt român, nefiind tocmai o calitate care să depindă de voinţa mea, ci doar că aşa m-am născut, am să vă povestesc o ne-ştire:

Într-un căcat, să-i spunem balegă - dar nu neparat astfel de excrement, fiind vorba despre fecale în general - viermuiau... doi viermişori. - doar ce puteau să facă viermii, dacă nu să viermuiască? (sic!!!). Tată şi fiu. Ei îşi duceau amarul desfătându-se în plăcerile zilnice oferite de arealul de baştină. Însă, la fel cum se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, monotonia desfătării de zi cu zi a viermilor a fost întreruptă brusc de imixtiunea socială în bunul mers al lucrurilor.  

Într-o dimineaţă, tatăl, aşezat temeinic pe gânduri, pe când îşi savura una dintre ultimele picături de zoaie, un fel de rest de cafea, a cărei culoare părea aşijderea, din cauza luminii slabe, de latrină, exclamă hotărât, ridicându-şi, cu oarecare osteneală, trupul, de la mijloc, în sus:

- Fiule, azi o să ieşim din căcat! O să vezi, şi tu, lumea! - accentul de superioritate punându-l, bunăoară, pe seama cunoaşterii tradiţiei, transmisă din generaţie în generaţie la împlinirea vârstei majoratului. 

Fiul, conştient de necesitatea ritului secular al familiei, se supuse cu oarecare frică de nou acestui demers iniţiatic: 

- Da... tată!, bâgui acesta, luând urma tatălui, care începuse să lupte temeinic cu vâscozitatea rahatului, îndreptându-se spre graniţa de vest a excrementului.

Ce se mai minună viermişorul cel mic, când imaginea naturii vii, într-o zi de vară târzie, îi cucerii privirile înceţoşate de atâta maro. Iarba verde îi mângâia inelele, freamătul gras al frunzelor îi şoptea cuvinte gurmande, poamele semicoapte îl făceau să saliveze, iar vântul fierbinte îi mângâia spinarea, asemeni unui masaj erotic thailandez. Îi venea să toarcă...

Sentimentul pisicesc, nefiind întocmai cel mai firesc lucru pentru un vierme, departe de a fi înrudit cu familia felinelor, îi rămase o vreme în minte, asta în ciuda faptului că versatul său tată se zbenguia, înfruptându-se în acelaşi timp, prin bogăţiile naturii. Fu trezit din reverie mai spre apus, când părintele stărui:

- Gata, fiule! E momentul să ne întoarcem!
- Cum? De ce să ne întoarcem?, întrebă intrigat viermişorul, gândind: "Nu vezi ce de minunăţii, ce de fructe, copaci, frunze, cerul acesta minunat? Trandafiriu... De ce ar trebui să ne întoarcem, iar, în căcat?"
- Fiule, nu avem ce face... Acolo este patria noatră!, răspunse liniştitor tatăl, intuind frământările şi pornirile oarecum nefireşti ale fiului său.    

Citeşte >>

Vând flotări, gata făcute! `Eftin!...

Am tot auzit, am şi citit (Că, deh! Recunosc, nimeni nu-i perfect! - n.a.), maxime celebre, cu autori mai mult sau mai puţin celebrii. Adică, aşa-numitele clişee. La fel mi-au trecut pe la urechi sau prin faţa ochelarilor, via cristalin, întors pe dos şi mai apoi nervul optic - ulterior, cu efort maxim, puţintică prelucrare a unei rămăşiţe de materie cenuşie, rămasă bineînţeles din greşeală de la ultima reîncarnare în propriul bostan (a se citi cap - Ei aş! De unde?) - niscaiva filozofi şi filozofii. Şi aceştia, mai mult sau mai puţin folozofi. Celebri, însă, cu siguranţă! Cu maxime şi explicaţii filozofale la fel de cunoscute. Manipulatorii, în general. Pentru oligofreni, pentru dăştepţi, dar şi pentru oameni cu niscaiva intelghenţie în dotare. Nu vreau să-i enumăr. Sunt deja arhicunoscuţi. Aşa că...

Aşa că, ros de invidie, în timp ce îmi făceam manichiura pân` la carne, uzitând cu largheţe de dinţi, pe o bancă în parc, m-am gândit să iau calea celebrităţii. Neavând, însă, moacă, şi nici vreo pilă pe la descrăcănatele noastre tabloide, darămite pe la Hollywood, şi nici prea multă minte, aceasta din din urmă fiind pusă la păstrare într-o profundă stare de latergie, mă voi folosi de latura mea filozofică. Atâta cât este. Rezultatele oligofreniei sau ce naiba mi-o fătat mintea sunt la vedere, un pic mai jos, în ceea ce s-ar spună maxime care mă vor face celebru.

1. Există oameni şi şoareci. Mai mulţi şoareci. Unii au pretenţia de a fi şobolani.

2. Dacă prima a fost un pic dureroasă, chiar şi fără explicaţii puerile, iat-o pe-a doua:
Tindem spre perfecţiune, în felul nostru, al fiecăruia. Dar nu putem să nu poposim la cârciumile de pe parcurs. Uneori, uităm să mai plecăm.        

3. Unii sunt atât de cretini, încât nu pricep asta nici dacă le demonstrezi, pe limba lor. Cu mici excepţii. Fiecare tagmă îşi are falşii ei.

Explicaţiile pentru idioţeniile de mai sus le voi da într-un roman, a cărui idee se înfiripă deja, care realmente va avea un succes atât de fulminant, încât va da pe spate întreaga omenire şi chiar va schimba raţiunea de a fi a omenirii. Toţi vor urma fără tăgadă ideile mele. Aştfel, o să devin celebru.

Între timp, să pot supravieţui până atunci, vând flotări, gata făcute... `Eftin!
Cumpăraţi!?...

Citeşte >>

Momentul adevărului sau criză de identitate?...

Cred că a sosit clipa destăinuirilor. Aşadar voi spune adevărul despre mine. Cei care nu mă cunosc, vor râmâne cam la acelaşi stadiu, iar cei care ştiu câte ceva despre mine vor fi bulversaţi şi mai rău. Aşadar, în rândurile următoare voi încerca să explic cum am ajuns să fiu cine sunt, în contextul în care nu ştiu cine sunt. Să începem cu începutul, că de acolo mi se trag toate belelele:

Se făcea că abia mă născusem şi gânguream eu ceva despre Freud, în timp ce îmi agitam mânuţele să stric o chestie urâtă tăgârţată de-o sfoară deasupra pătuţului care zornăia de mama focului, deranjându-mă de la gândirea filozofică, aspect care îi cam îngrijoraseră pe ai mei părinţi. Ei considerau că încercările mele de a comunica erau mai mult un plânset, coroborat cu umplerea scutecului. Da, în ciuda laturii mele sentimental-filozofică, am fost considerat un plângăcios de mic! Aşa că au chemat ajutoare, nişte ursitoarele să îmi prezică ceva de bine.

Păstrând tradiţia populară, au venit două babe de prin sat care şi-au dat cu presupusul despre ceea ce o să fac eu în viaţă.

Prima a susţinut sus şi tare că voi fi deştept şi o să ajung savant de renume mondial. Se vede treaba că ursitoarea cu pricina era cam comunistă şi îngustă la minte, unghiurile ei de vedere nedepăşind (I)Epoca de aur. De altfel, termenul era al modă, folosit ca titulatură pentru şefa Cabinetului II, inventatoarea codoiului.

A doua ursitoare, oţărâtă nevoie mare că nu a dat ea prima ursire, a contrazis-o imediat pe prima, spunând că o să fiu un tip cam sărac cu duhul, deci fericit, şi o să rămân la stadiul de ţăran sentimentalist până în momentul în care voi urca spre ceruri, o garsonieră în Rai fiindu-mi sine qua non rezervată, având în vedere calităţile mele.

Colac peste pupăză, spre finalul ritualului, a apărut şi a teia babă specializată în ghicitul în stele, un fel de mama Omida a satului, cară băga în sperieţi până şi urşii din pădure, atât era de zgripţuroaică. Ofticată că nu a fost chemată să prezică viitorul strălucit al celui mai nou membru al satului mi-a prezis ca pe lângă calităţile ursite deja mi-ar trebui una de căpătâi. Şi, mi-a ursit să fiu chior.

Culmea este că toate aceste preziceri s-au îndeplinit. Sunt cam din topor, cu idei fixe, dintre care doar unele bune şi... chior (port ochelari de la 7 ani, asta când nu îmi sunt sparţi). Practic, primele două ursitoare m-au băgat într-o criză de identitate care continuă şi azi, iar zgripţuroaica cea rea mi-a ghicit cu exactitate dioptriile, aspect care mă impiedică să descopăr proporţiile celor două calităţi prezise iniţial, fiind într-o perpetuă confuzie.

De aici şi descrierea mea din avatarul blogului: "Sunt... tembel, naiv, chiar năuc aş spune. Cred în oameni şi în umanitate. Aşa că, dacă vreţi să mă păcăliţi e relativ uşor. Dar nu prea mult, că mă prind..." De fapt, cred că confuzia care îmi determină identitatea mă face să cred că descrierea nu este tocmai cea concludentă la capitolul "prindere". Nu prea văd eu în clar ce, unde, cum şi de ce ar trebui să mă prind. Dar măcar încerc...
Voi aveţi crize de identitate sau le mascaţi elegant cu talent?

Citeşte >>

M-am umplut de respect

Nu ştiu cum funcţionează prea bine chestiunea asta cu "respectă şi vei fi respectat", dar uneori exprimarea sentimentului de stima pentru cineva nu depinde prea mult de timp şi nici de starea de agregare. Aşa că am să vă povestesc o întâmplare:
M-a sunat cineva la 5.00 dimineaţa, într-o stare eurforică de "invidiat", şi-mi spune:

- Te-am sunat să şti că te respect. Eu sunt beat acum, dar te respect!
- Simţămintele mele sunt mutuale, îi răspund, gândind "...în afară de beţie. Oricum, aş vrea să dorm"
- Nu pe bune, chiar te respect, continuă omul, încercând să nu fie prea dislexic
- Ok, ar trebui totuşi să şti că respectul poate fi declarat şi la ore normale, încerc eu să scap, având ochii împăienjeniţi de somn şi fără prea mare chef de discuţii.

După ce m-a mai umplut de respect încă vreo câteva minute, individul şi-a dat seama că nu prea are cu cine vorbi şi a închis telefonul. M-a sunat a doua zi, cerându-şi scuze că m-a trezit la ora aceea din noapte, aspect care m-a amuzat teribil. Am stabilit amândoi că respectul nu are limită de timp.
Voi cum staţi cu respectul şi dacă sunteţi respectaţi? Aş fi curios în ce fel şi la ce oră primiţi declaraţii de consideraţie şi când vă manifestă astfel de sentimente.

PS: Mi-am amintit de această întâmplare datorită postării lui Mace

Citeşte >>

În căutarea mogulului salvator...

Ce face criza economică din oameni! Şi berea...
Un coleg în ale presei şi prieten, cu care obişnuiesc să scoatem câteva dopuri de la sticlele de blonde pline şi reci şi cu care m-am întâlnit fix şi de ziua mea la un pahar de vorbă, a descoperit cheia succesului în ale mediei şi a formulat un anunţ menit să-l ajute să-şi găsească un rost în viaţă:

"Tânăr ziarist, încă cu talent, caut mogulaş cu situaţie financiară stabilă pentru colaborare, eventual proiecte de viitor. Ofer obedienţă maximă. Rog seriozitate! TEL: 074....."

De altfel, mass-media din România este absolut independentă. Problema este însă că nu se ştie clar de cine...

Citeşte >>

Happy birthday to... me!

Azi am îmbătrânit cu un an. Aşa că iau o binemeritată pauză să contemplez momentul... Cu o blondă plină şi rece...:)

Citeşte >>

Îndrăgostit de... Lună!

luna

În miez de noapte, el aştepta înfrigurat Luna… Luna lui. Era îndrăgostit lulea… Dar cerul, gelos, îi acoperea privirile cu nori tumultoşi, ce promit numai furtuni. De gânduri şi îngrijorare.

“Oare de ce nu mai vine? A uitat să răsară?, se întreba Stejarul, scuturând dezaprobator din frunze, în timp ce-şi îndrepta crengile puternice către cer. În naivitatea sa centenară, Stejarul nu-şi închipuia că Cerul îi este împotrivă, că-l va încerca în această noapte. Norii nu prevesteau nimic bun… Nu ştia că soarta îi pregătise o noapte de tenebre. Ultima lui noapte.

Iar Luna nu mai apărea… Vântul vuia prin pletele de frunziş, îl răscolea cu mânie, îi rupea nemilos crengile.
Cuprins de dor, Stejarul implora Cerul să-i spună unde este iubita lui. N-o mai văzuse de ieri, de când îşi dăduseră întâlnire în miez de noapte. Trecuse un secol de atunci… de când îi promisese Lunii lumina iubirii. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cerul, însă, nu se înduplecă…

Îi trimise Ploaia să-i zdrobească frunzele, Vântul îi lovi năprasnic rămurele abia mijite, Crivăţul încercă să-i îngheţe sufletul, Fulgerul îl despică în două. Tunetul îl arsurzea şi Norii îl lătrau ca pe ultimul stejar!… Da, era ultimul, ultimul în stare să iubească Luna.

Iar Luna era orbită de Nori. Îşi căuta Stejarul sufletului, să-i învelească în curcubee falnicele crengi, să-l curpindă în raze de dragoste eternă. Abia spre dimineaţă, Cerul se potoli, Vântul se îndură şi alungă Norii, Crivăţul se domoli alungat de razele Soarelui, iar Tunetul amuţi spre zări.

Cu un ultim efort, Stejarul îşi încolăci ultimul ram pe rotunjimile voluptuoase ale Lunii. O vedea doar în ceaţă, printre picături de rouă. Pe Soare, fratele lui de sânge, nu a mai apucat să-l vadă…

Citeşte >>

Dumnezeul beţivilor există!

Moldovean destoinic şi harnic din tată în fiu, Gheorghe a plecat în tinereţe dintr-o comună din Vaslui să-şi caute norocul prin marile oraşe. A învăţat meserie şi s-a angajat la o uzină din Braşov. A muncit cu spor, a pus bani la ciorap şi şi-a luat o casă în Săcele - lângă Braşov. Însă, supărarea la cuprins imediat ce industria braşoveană a ajuns la pământ. Disponibilizat din uzină, părăsit de nevastă, pe Gheorghe l-au năpădit necazurile şi criza. Negăsind altceva mai bun de făcut, el a hotărât să-şi înece amarul prin cârciumile din oraş. Deşi avea în buzunar unul dintre ultimele indemnizaţii de şomaj, Gheorghe s-a săturat repede de crâşme. Reuşise să îngurgiteze câteva pahare, avea chef de vorbă, dar nimeni nu-l băga în seamă. Nepunând l-a suflet, omul nostru a continuat cheful. În ciuda vărstei de 65 de ani, s-a dus acasă şi a mai cinstit cu propria persoană câteva „răchie”. La un moment dat, bărbatul a fost năpădit de singurătate şi mai ales de frig.
Ca să echilibreze temperatura interioară (ridicată de altfel şi din cauza alcoolului) cu cea din casă, Gheorghe Iftimie s-a gîndit că este cazul să facă focul. Şi l-a făcut. În mijlocul camerei. Frigul, însă, persista să rămână în casă...
Nu şi focul, care s-a extins repede şi pe la casele vecine. Alerataţi de disperarea care îi cuprinsese pe vecinii lui Gheorghe, pompierii au sosit repede şi au reuşit să stingă flăcările ce cuprinseseră întrega gospodărie salvând doar casele din jur. Din păcate, sticla de rachiu, pe jumătate plină nu a fost salvată. Gheorghe, însă, a scăpat ca prin minune, demonstrând încă o dată că există un Dumnezeu al beţivilor.

Citeşte >>

Experienţe în România (primul episod)

Se făcea că, pe la începutul lunii iunie, atunci când era şi o zi de luni liberă (prin 8 parcă), eram cuprins de dezorganizare. Totuşi cineva m-a ajutat să mă reculeg cât de cât, şi m-am lăsat pradă unei excursii, al cărei organizare era ticluită cu ceva timp înainte şi mi-a fost propus şi mie să aderez. Bucuros, am acceptat, după ce am reuşit să-mi încarc bateriile, dar şi pormoneul cu ceva leuţi. Am luat autostopul spre Bucureşti (ruşine să-mi fie, la vârsta mea, dar asta e, urăsc trenul), via, cu maşina proprietate personală a altcuiva (adicătelea, nu am mai făcut autostopul), Herculane. Căldură mare, praf, transpiraţie, drum chinuitor, mai ales pe centura Bucureştiului, vreo oră jumate pe doar 16 km târăiţi bară la bară până la întâlnirea cu autostrada spre Piteşti. Apoi ploaie torenţeală după Slatina, ceaţă de la Craiova până aproape de Drobeta. Am trecut în trombă pe la Porţile de Fier, noaptea. Apropos, sunt mult mai spectaculoase noaptea, fie şi din viteza maşinii. Într-un final, după mai bine de 11 ore de călătorie am ajuns cumva, cu dosurile amorţite şi cu dureri de şale, la Herculane. Însă, a meritat osteneala.
Despre ce poţi să faci şi am realizat noi la Herculane vă voi relata într-o altă povestioară. Însă, să încep cu prima zi, de dimineaţă, când ne-am reunit cu gaşca, pe care îi prinsesem la somn, când am ajuns noi să ne cazăm, pe la vreo 2.00 noaptea.

Defileul dunării

La câţiva kilometri de comuna Dubova, la vreo 10 km de Orşova, se află Peştera Ponicova cea mai mare din întreg defileul Dunării. Pe asta am dorit neaparat să o vizităm, mai ales că am reuşit doar să vedem în toată splendoarea doar intrarea de pe Dunăre. Asta, după ce, “supăraţi” nevoie mare, ne-am hotărât să escaladam,

împătimiţi de munte, creasta ceea mai mare a defileului, de pe partea română bineinţeles, în vreo 30 de minute, în loc de o oră...
Deh! Ne-au păcălit un pic barcagii, adică tot un fel de ghizi, dar ceva mai şmecheraşi. Nici prin peşteră nu ne-au abătut, ameţindu-ne cu: “Nu se poate! Trebuie să intrăm prin apă până la genunchi! E anevoios! Nu prea e de văzut...”.

Ei aş! Am înţeles că pur şi simplu nu aveau chef. Aşa că nu am văzut mare brânză din spectaculosul ce ne atrăgea înauntru. Dar... Erau şi ei doar nişte bieţi angajaţi, ai unui popă din sat(Alin), plictisiţi de Dunăre, probabil. Acesta din urmă foarte cumsecade, l-am întălnit, ulterior, în peşteră cu alţi turişti. Văzându-ne cum orbecăiam împleticindu-ne printre pietre cu telefoanele mobile deschise, cred că i-am părut simpatici. Mergând de două ori pe marginea unei stânci prin apa Dunării, de care povesteau entertrainer-ii noştrii de mai devreme, până la barca cu turişti aflată la intrarea în peşteră dinspre defileu, ne-a înmânat două lanternele foarte tebuincioase şi ne-a sfătuit unde să mergem dacă vrem spectacol. Am înapoiat ulterior lanternele la o crâşmă de pe malul Dunării.

Peştera Ponicova

Dar să povestesc şi ceva despre peşteră. Cred că ar trebui. Galeriile acesteia însumează 1660m, poate fi accesată de pe uscat sau cu barca de pe Dunăre. Este accesibila şi persoanelor mai puţin experimentate, echipamentul putând fi unul de circumstanţă.

Recomand galeria activă (a râului Ponicova, care înainte de întrare în peşteră se cam pierde printre pietre)

şi pe cea arhaică (sala cu Coloane a Marelui Şarpe). Aceastea sunt doar poveşti pentru adromit copiii în comparaţie cu ce mi-a fost dat să văd în galeria cu guano a Liliecilor, despre care popa, adică ghidul cu afacerea cu bărci, ne-a explicat, ferit, numai nouă cum se ajunge acolo, a fost întra-devăr cumsecade, mai ales că i-am povestit de şmecheraşii lui nu ne aduseseră în peşteră. Asta, deşi ni se spusese că un însoţitor avizat este recomandat pentru o vizită în primă audiţie, dar noi nu, nu şi nu, astfel că ne-am încăpăţânat să ocolim muntele, după ce l-am urcat desigur, şi să intrăm în peşteră şi de pe uscat.
Acolo, în galeria Liliecilor mai să împietresc, la propriu, din cauza a ceea ce vedeam şi alta nu! Simţeam că mă tranform în piatră să devin una cu peştera.

Cred ca am şi gemut abţinut de uimire la un moment dat. În ciuda faptului că totul era extrem de rudimentar, de la întrarea în peşteră de pe uscat (scări încropite din crengi de pom, pietre alunecoase, stânci dispuse întocmai împotriva noastră, să facă mai greu accesibilă deplasarea), spre deosebire de alte peşteri din ţară devenite poate prea comerciale, prea umblate prin ele, artificiale. Nu vreau să dau exemple, pe care, unele le ştiţi. Aici, în schimb, stalactitele semănau cu nişte bezele ce prindeau forme de sălbatic, ireale. Stalagmitele şi acestea semănau cu oameni şi erau stropite artistic şi impregnate la fel de iscusit cu rahat de liliac (guano). Pur şi simplu mirific.

Peştera Veterani

Am vizitat şi Peştera Veterani, care este o altă atracţie pentru cei ce fac o excursie cu barca (peştera este accesibilă numai pe apă). De mici dimensiuni, uşor de vizitat, a fost locuită de om încă de acum 400.000 de ani şi din antichitate până în evul mediu a fost folosită în scopuri militare. Mai mult, este prima peşteră cartată din lume (în 1682). Se povesteşte că acolo, a fost găsit îngropat un cufăr cu bani de aur. Chiar ni s-a arătat locul unde a fost dezgropată comoara. Localnicii spun despre comoară că e blestemată. Nu prea am înţeles eu de ce sau nu am fost atent la amănunte, însă e părerea lor. În rest, las să vorbească imaginile pentru mine. Dar cred că ar trebui să vă aventuraţi să simţiţi pe piele şi pe sub piele furnicăturile spectaculosului.

PS: Ignoraţi pupăcioşii din poză. Nu au de a face cu peisajul.:)

Citeşte >>

Experienţe în România

M-am hotărât să divulg câte ceva de prin lucrurile minunate pe care le-am făcut anul asta. Şi nu vorbesc de muncă, care a început să cam scârţâie încă de la începutul anului, culminând cu intrarea mea glorioasă în şomaj (Practic, mi s-au cam închis toate uşile. Acum, trebuie să deschid altele. Dar asta este altă poveste pe care o voi istorisi cu altă ocazie, când voi învăţa să înot suficient de bine să ies din rahat. De altfel, nici nu vreau să vă plictisesc cu bălăceala mea în maroul exitenţei). Vreau doar să mă refer la stări de graţie, de vis trăit, care pot fi atinse de aproape oricine, cu puţină voinţă. Nu vreau să vă ţin în suspans, dar încă editez la primul episod din “Experienţe în România”. Plăcute bineînţeles. Vă dau, totuşi, un indiciu, poate reuşiţi să recunoateţi prima locaţie despre care am să vă povestesc.:)

Citeşte >>