„Suliţa” Revoluţiei din 1989, la andropauză

Târâş grăbiş, mai de voie, mai de nevoie au trecut 20 de ani de la evenimentele din 1989, catalogate de unii drept revoluţie, iar de alţii nimic alceva decât o lovitură de stat. Cert este că a căzut o dictatură, iar o alta, a banului şi parvenitismului, i-a luat locul. Economii de piaţă, de paiaţă, pacturi pentru România, Boc, Stolo, Văcăroiu, Ciorbea, Roman, Vasile, Iliescu, Roman, Băsescu, Tăricel şi mulţi alţii au fost ingredinetele unei salate anorexice lipsită de vitamină pe care am îngurgita-o noi românii în ultimii 20 de ani.
Acum la 20 de ani după, media vuieşte despre eroii Revoluţiei, revoluţionari paiaţe apar ca nişte adevăraţi „suliţaşi” ai neamului pe sticlă explicând cum, cine şi când a tras, ce fapte de vitejie proletară s-a înfăptuit atunci. Înteresant este că se evită cine, când, cum şi mai ales de ce s-a tras pe nas şi am fost traşi în piept la evenimentele din 1989 şi ce a urmat acestora.
Unii dintre intitulaţii revoluţionari, mai mult sau mai puţin măsluiţi, cunosc vreo câteva capete furajere, au ajuns să deţină pământuri şi averi, de nici măcar ei nu la mei ştiu valoarea. Alţii, mai pudibonzi, nu au catadicsit nici măcar şă îşi procure vreo legitimaţie de „revoluţionar”.
Cert este că există categoria restrânsă de „revoluţionari” cu acte în regulă, în contextul în care o revoluţie implică o participare a maselor. Aceşti „revoluţionari” benficiază de unele servicii din partea statului: indemnizaţii, terenuri, gratuităţi. Cum spuneam, unii dintre aceştia s-au protăpit pe scara socială, declarându-se cei mai viteji şi mai bravi dintre noi, motiv pentru care japca, specula, tărăşenia au ajuns să fie denumite acte sfiinte şi de căpătâi până şi pentru orbii de la DNA. Alţi revoluţionari, mai retarzi, s-au mulţumit doar să-i aduleze pe cei din prima categorie, în speranţa că vor ciugulii şi ei ceva de pe urma „mâniei” proletare a primilor. Cunosc vreo doi-trei dintre aceştia. Nu sunt altceva decât nişte neadaptaţi ai vechiului sistem, prinşi în miezul evenimentelor prin pură coincidenţă, duşmani decalaraţi ai apei menajere şi săpunului, nişte pierde-vară ce nu se pricep la nimic, dar care, lăudând actele de „eroism” din 1989 ale altora, şi-au căpătat un statut special de indemnizat la statului. Purtând sitindardul unei „suliţi” aflată la androapuză, neadaptarea şi nepriceperea lor s-a tranformat în cele mai multe cazuri în aroganţă, empatie şi violenţâ excesivă.
Cum rămâne însă cu cei care întra-devăr, în 1989, au primit mai mult pământ decât necesar, la vreo 2 m peste garsoniera din patru scânduri, teren delimitat de o cruce de erou al neamului? Cum rămâne cu visurile de liberatate, curmate prea devreme de fierbinţeala unui glonţ? Cum rămâne cu idealurile noastre ale tuturor românilor ucise lent dar eficace de „Pacturile pentru România” ce au urmat evenimenbtelor din 1989?...