luni, 19 ianuarie 2009

viitorul sună bine




Aş vrea să uităm un pic de de crize, politici sumbre, de traiani, emili, călini, miniştrii, de guverne pe sprinceană, alianţe de grup mârşave, de ştirile de la ora cinci şi de multe altele şi să ne relaxam aruncând o privire în ograda veseliei viitorului nostru... Să luâm câte ceva din bucuria copiilor.
Nu e aşa că sunt frumoşi?...
Citeşte >>

duminică, 18 ianuarie 2009

Cadavrul cu himen elastic


Nu mai pot cu schimbarea Constituţiei! Mi s-a acrit! Vă spun şi de ce.
Odată la câţiva ani i se năzare vreunui ahtiat sexual ce se econsideră macho-ul de căpătâi al ţării ajuns în topul stripărilor revistelor de scandal politic că România nu ştie să stea în poziţia mama iedului aşa cum vrea el, aşa că o trimite la reciclare. Cum? Uite aşa simplu, aşa vrea muşchi lui de peşte. Că are balta peşte, mult peşte ce trimite ţara la produs pe centura democraţiei.
Cum se schimbă o guvernare, cum şi poziţia României. Fiecare ajuns cu mâna pe ciolan, se consideră dintr-o dată cel mai dotat de pe planetă. Frecându-şi satisfăcut ciolanul, lubrificat cu saliva ce îi atârnă din gura îmbâxită de rahat electoral, excitat la culme şi cu un zâmbet tâmp trânteşte România în cele mai compromiţătoare poziţii. Crăcănată până la refuz de extensia deficitului bugetar, dată pe spate şi cu picioarele în sus de atâta dezvoltare a turismului wellnesso-balnear sau luată pervers pe la spate cu asfaltotelul pe planşa din bucătăria autostrăzilor, sărmana ţărişoară este violată şi supusă la perversiuni. Fără preludiu, fără dezmierdări. Niciodată nu a avut parte de vreo dezmierdare, vreun cunillingus de bine, nicodată nu a rămas gravidă. Ea trebuie doar să înghită. De poveşti şi basme de adormit copii în schimb are parte, dar nu mai este demult un copil. Se lasă aburită şi vrăjită din patru în patru ani. Deşănţată şi crăcănată, îşi târâie trupul aproape gol de la o gaşcă la alta. Din grup în grup. Din când în când este aruncată şi altora străini, de unde trebuie să înghită fără comentarii. Nu are parte de protecţie, de justiţie. Pentru ea dreptatea este doar o legendă, o Fata Morgana. Nu contează că s-a îmbolnăvit de atâta reformă sanitară şi nu prinde nicodată rândul la compensate, că nu are suficient monetar să guste dintr-o juma` de franzelă siliconată sau să simtă nectarul unei ape minerale plate. Ea, doar ea, este lovită peste obraz, trasă de păr, trântită în patru labe şi din nou lovită în moale.
În schimb din când în când apare câte unul, cu greutate la ouă, dar fără hernie, mai viril, mai oacheş, îngurgitator de viagra electorală, dar şi chior pesemne, care mimând dragostea de patrie, trimite România la operaţie să-şi schimbe Constituţia. De unde să iasă neprihănită, ingenuă, inocentă, candidă, numai bună de dus la montă.
Numai că, după atâta supuşenie, sclavie şi partide „amoroase”, România transpiră un miros viciat şi acru. Îi miros picioarele, i se învineţesc organele, îi cuge şi nasul. Chiar dacă are himen elstic, cineva trebuie să schimbe cadavrul, că s-a umplut!...
Citeşte >>

joi, 15 ianuarie 2009

Sindrofie ratată... de mine

În 15 decmbrie, am ratat, absolut din vina mea, o sindrofie. De altfel, nu e nici prima, dar nici ultima. Am fost invitat, ca şi şi alţi colegi de-ai mei jurnalişti la o întâlnire informală la Prefectură, la ora 14.00, ocazie cu care am lipsit în deplină cunoştiinţă de cauză, nevânt efectiv timpul necesar să mă abat pe la Prefectură. Nu de alta, dar, am la purtător suficiente informaţii pentru a scrie o ştire-două şi fără să mai îmi car „hoitul” leneş până la camera 130 a Prefecturii, başca cele pe care nu am unde să le public, din cauza „independenţei” publicaţilor cu care colaborez.
Totuşi, am un regret. Nu era vorba de nici o ştire, a fost ziua prefectului Emil Niţă. Adică ziarişti, reporteri, personal al Prefecturii, prieteni de-ai sărbătoritului, subprefecţi, dar mai ales cameramani erau la un loc, ce mai, gaşcă mare. Şi eu am lipsit.
Departe de mine gândul că sindrofia a fost una ratată, ci doar de mine. Am aflat doar ulterior şi am pierdut ocazia unei filmări recente. Astfel, mama şi pretenii mei au ratat ocazia să comenteze despre actuala mea înfăţişare în emisiunile de ştiri ale televiziunilor locale. Ştirile politice de la conferinţele de presă se vor difiuza tot cu vechiul eu, mâncând plictisit cipsuri sau alune. Cine ştie, poate, altădată...
PS: Chiar dacă nu v-am spus-o direct, acum în ceasul al douăsprezecelea vă urez: La mulţi domnule Emil Niţă!
Citeşte >>

duminică, 11 ianuarie 2009

Prostie, fără frontiere!

Nu toată lumea este făcută sau, mai degrabă are inteligenţa necesară (ptiu, câtă modestie pe mine!?) pentru a prinde trenul evoluţiei. Dacă priveşti în jur, vei vedea, şi nu este deloc surprinzător, deşi pare, că unii dintre semenii noştri au stagnat. Vorba aceea: oamenii se trag din maimuţe, dar unii nu s-au tras... destul. Doar în ultimele zile m-am împiedecat de asemenea exemplare, care pe o scară evolutivă - de la Gibon la Cyborg nu au depăşit genunchiul broaştei evoluţiei, preferând să rămână doar la stadiul de primată. Interesant şi suprinzător pentru mine este însă că am învâţat să nu mă mai enervez pe asemenea simii. Probabil că este vorba despre o meteahnă preofesională încrustată fără voia mea. Într-un fel nu pot să evit, ca şi profesie, câteodată şi lucrând: analizând, descriiind sau pur şi simplu vituperând împotriva unor astfel maimuţe (conform DEX - MAIMÚŢĂ = cocotă, curvă, femeie de stradă, momâie, prostituată, sperietoare, târfă.) sau… pur şi simpu m-am obişnuit.
Sunt prea multe exemple de prostie crasă, din partea unora, pe care soarta, mi i-a trimis în cale în ultima vreme. Am ajuns la limtă! M-am enervat! Perfect conştient că nu sunt singurul care s-a lovit de asemenea specimene, dar şi asupra faptului că prostia, ţinută foarte mult aproape, devine contagioasă, voi încerca să scap atât cât pot de simtomele acesteia, încercând să mă defulez în aceste rânduri.

Încercând să mă relaxez, în sensul că, lund câteva kilograme în plus de sărbători şi conternat pe frigul de afară care a impiedicat ieşire săptămânală la datul cu piciorul în minge, mi-am scos la plimbare noua excrencenţă de deasupra curelei prin câteva dintre crâşmele Braşovului cu câţiva prieteni.
Însă relaxarea mea nici pe departe nu s-a consumat, fiind bruiată încă de la prima ieşire din an de un ospătar. De obicei, nu am nimic cu tagma ospătarilor, majoritatea sunt drăguţi şi serviabili şi nici eu nu sunt un client care să iasă în evidenţă. Însă, în crâşma respectivă părea că suma inteligenţei tuturor ospătarilor nu depăşea media. În ciuda clientelei devărsate spre fericirea patronului, angajaţii nu se prea omorau cu munca. Nu că ar fi fost rău să muncească, dar chiar nu li se potrivea deloc asemenea efort de voinţă. Toţi, absolut toţi, se îngesuiau să soarbă cuvintele şefei de sală, o blondă cu alură de piţipoancă, puţin uzată totuşi. Aceasta, după moacele intersate ale subordonaţilor, probabil nara din experienţele şi trăirile noilor aventuri ale lui Herry Potter, ori de la asculatrea ultimului album al vreunui Guţă. Au uitat de clienţi, de job, de faptul că sunt angajaţi. La un moment dat, unul dintre ospătari, plictisit şi căscând nevoie mare, începe a se plimba printre mese. Împleticindu-se după vreun sfert de ceas, cu toate că distanţa dintre grupul de angajaţi şi masa noastră era de doar câţiva metri, ajunge şi la masa noastră. Ne smulge de pe masă scrumierea umplută de chiştoace şi, nedumerit, ne întrebă: „Să o aduc înapoi?...”. Stupefiat de întrebare, decid să-i răspund imbecilului: Dacă se poate… goală!?… Pe a jumătatea următoarei ţigări consumate, revine cu scrumiera şi se retrage grăbit la masa şefei cea blondă.
Am înghiţit în sec, deoarece nu apucasem să-i povestim nimic de solicitarea nosatră privind achitarea notei de plată. După vreo juma de oră, dar cu aruncări de peturi goale pe jos, reuşim să plătim şi să ne cărăbănim dracului de acolo.

La o altă ieşire, într-o altă crâşmă, mă distram nevoie mare cu câţiva prieteni, unul dintre ei find judecător. Departe intenţia de a mă da mare, dar tocmai cariera amicului meu a devenit brusc centrul povestirii mele. Se făcuse deja destul de târziu, aproape de ora închiderii acelui local. Distracţia nostră, însă, era tocmai la apogeu, astfel încât încercâm să comandăm ceva al bar. Ne lovim insăm de moaca oţetită a ospătăriţei, care posemne tocmai ieşise de la un duş rece cu sucul propriu al unui borcan de 10 litri plin cu murături stricate.
Schimonosind a lene, individa, evident preocupată de piatra filozofală a vieţii, infierează bucuria noastră de a cheltui niscaiva bănuţi în hardughia unde onor se chinuia să-şi câştige o pâine: „Ce vă pasă vouă, voi sunteţi la distracţie, nu la muncă!...”.
Lăsând la o parte realitatea că fără distracţia noastră şi a altora ca noi, domnişoara în cauză nu ar avea ce căuta pe la servici, intersant ar fi să se întâmple invers! Ea să se „distreze”, iar amicul meu, judecător, să fie la muncă…
Citeşte >>
Blog Widget by LinkWithin