joi, 31 decembrie 2009

Bilanţ şi urări


Anul 2009 a fost unul al contrastelor. Cel puţin pentru mine. Am gustat şi din alb şi din negru, fără a avea parte de pre mult gri. L-aş putea împărţi în două... pe el anul.

În prima jumătate am avut parte de tot ceea ce mi-aş fi putut dori. Am iubit, am călătorit, chiar şi financiar mi-a mers bine. Îl prinsesem pe Dumnezeu de picior.

În a doua jumătate, însă, Dummnezeu parcă a vrut să se descotorosească de mine. Astfel, pe toate planurile a cam început să scârţâie. Însă, legea compensării mi-a făcut cunoştiinţă cu voi, prietenii de aici de pe blogosferă, cei care m-aţi ajutat să îmi recapăt curajul de a căuta din nou noul în viaţă. Vă mulţumesc şi vă urez un an nou fericit.

La mulţi ani!
Citeşte >>

miercuri, 23 decembrie 2009

Un Grinch!


Azi mă voi referi la culmea iluziei unui cetăţean mahmur de viaţă. Astfel, printre picături de somn chinuit, speranţa moare ultima, de plictiseală, uitată în Cutia Pandorei. Asta, în timp ce Moş Crăciun a devenit mutălău. De altfel, nu mai există comunicare între noi de ceva timp. Nu mai avem ce să ne spunem. Semăn din ce în ce mai mult cu Grinch. Sunt verde!

Îi dau dracului pe îmbuibaţii rozalii ai tranziţiei, în timp ce îmi aşez capul pe şina democraţiei şi nu mă calcă nimeni. Măcar am aflat care este diferenţa dintre Udrea şi Boc, respectiv de ce e superior acesta din urmă faţă de blonda purtătoare de vuitoane: Boc poate face din picioare ceea ce doamna Udrea face în genunchi. Şi mă refer aici la respectul faţă de... de supremul ales.

Merry Christmas! Hohoho! Sau, pe ritul nou, Hăhăhă! Ce-mi plac glumele mele... Not!
Citeşte >>

luni, 21 decembrie 2009

M-au nenorocit, mă apreciază!


S-a dat cu premiul în mine, din nou, din două părţi, sa să mă satur. Ce să spun? M-am umplut de apreciere din partea Terrei, care îmi aduce aminte că am o amantă de care trebuie să am grijă şi a zbuciumatei sentimentaliste Nakudo.
Le mulţumesc din suflet şi, aşa cum există obiceiul pe la noi, respectiv dar din dar se face dar, ofer şi eu premiul mai departe unor oameni pe care îi apreciz pentru calităţile lor scriitoriceşti şi de analiză.
Astfel, aprecierea se duce mai departe către şturlubaticul cuvintelor Cristian şi ale lui bulgăreli politice, spre Cristian Lisandru şi iubirea lui aşazată maiestuos în stihuri, către PA-urile lui Călin, către documentarele şi analizele lui Zamolxis , către măsurile de eradicare a prostiei de pe incultura.ro şi nu în ultimul rând tuturor blogurilor din lista mea, pe care îi apreciez şi îi voi citi în continuare cu atenţie.
Citeşte >>

duminică, 20 decembrie 2009

Topire



snow
Asculta mai multe audio Muzica

Aripile unui fulg topesc,
în priviri de adâncuri,
întuneric
peste sălaşul amintirilor.

Dintre toate,
steaua de gheaţă alege,
chipul tău acoperă
cu mângâieri de dor,
roza buzelor ce şopteşte ienii
un sărut etern.

Îmbrăţişez spaţiul
în cautarea macilor
din puritatea albului
şi îmi întind gâtlejul spre
atingerea suavă
de omăt.

Oare cum se traduce iubirea
în limba lui Decembrie?...

Ţi-aş dărui-o
beteală pe cetini.
Citeşte >>

marți, 15 decembrie 2009

Momente de zâmbet trist


Cred că fiecare dintre noi mai are momente de neputinţă. Dar, nu e musai să fie şi resemnare. Ne trezim în lumea reală, afişând zâmbete fade de complezenţă chiar şi pentru noi înşine. Ne uităm în oglindă şi refuzăm să ne recunoaştem.

Poate că scrisul, fie şi pe blog, nu este decât o încercare de a ne descărca de frustrări, trecuturi, lipsuri, încununându-ne uneori de un succes de moment, o împlinire de secundă. Dar, oare ne face să fim noi?...

Poate că ne îndreptăm spre un spiritual perfect solitar. Ca şi naşterea şi moartea. Viaţa o complicăm încercând să fim adevăraţii zoon pliticon, încercând doar să îi mulţumim pe alţii, când de fapt noi nu suntem mulţumiţi de noi înşine. Nu cred, aşadar, că e vorba de a fi nişte plângăcioşi.
Noi oamenii, plângem din orice. Că nu ni se dau salariile, că nu ni se dau pensiile, că suntem cei mai năpăstuiţi de pe planetă şi alte mii de motive, pe care nu vreau să le înşir aici, le ştiţi fiecare.

Bărbaţii refuză să spună asta, chiar dacă din colţul ochilor li se preling lacrimi de crocodil. Deh! Vanitate masculină.
Femeile refuză să se defuleze şi ele în lacrimi, de multe ori. Chipurile că e sub demnitatea lor.
Dar toţi, îndiferent de gen ne plângem. Chiar dacă teatral. În loc, să luăm măsuri...

Există însă şi exagerări şi poate chiar unii se plâng cu motiv.
Eu sper că e vorba doar de un aspect al cunoaşterii de sine. Aş prefera să fie îmbinată realitatea cu visarea, să fie un echilibru în balanţă. Să luăm măsuri, atitudine, să luptăm. Asta, pentru că toţi încercăm să trecem peste lupta din lumea reală, a concretului, într-un sistem inversat de valori. Am uitat uneori să zâmbim. De ce atâta plânset, când noi controlăm de fapt ce ne manifestă şi ne face fericiţi. Zâmbiţi, vă rog! Mâine poate fi mai rău! Toate cele bune.
Citeşte >>

duminică, 13 decembrie 2009

Cât cântăresc ouăle lui Traian


Sub egida “repetiţia este mama învăţăturii”, alegerile prezidenţiale se vor repeta... dacă se vor repeta... prin 2014. Este şi normal, democraţia trebuie să câştige în România! Când? Încă nu se ştie cu precizie... Mai întâi trebuie finalizată numărătoarea voturilor, nu? Apoi, Traian Băsescu cu mila!...

După ce mi-am dat arama pe faţă şi am constatat că mintea mea e mamifer şi poate făta electoral chiar şi despre alegeri, am interacţionat blogosferic cu Trilema lui Mircea Popescu unde am găsit unele naivităţi postelectorale, prin care autorul îşi exprimă unele nelămuriri cu privire la gogoşile electorale pe care le-am înghiţit cu toţii mai mult sau mai puţin. Bine, unii au lins doar glazura, categorie din care fac parte şi eu. Dar să o luăm cu începutul…

Lămurire la nelămurire

Prima nelămurire a lui Popescu, ce se referă la referendumul băsescian îndreptat împotriva parlamentarilor numeroşi şi răi şi dispuşi, culmea, în două camere în loc de o garsonieră (frustrare plecată cel mai probabil din războiul 322 contra Băsescu din 2007), cam singura armă electorală folosită de acesta în campanie. Sincer mie mi-e lămurită treaba. Să fiu mai direct o să mă folosesc din nou de calitatea de mamifer al minţii mele, lăsând-o să nască o nouă povestire în ramă:

“Statul sunt eu”...
Se făcea că amibele udemeriste, cunoscute pentru calităţile miriapode care blochează pragurile oricărei uşi întredeschise, când este vorba despre orice accedere cât de mică la ciolan, îl cam plictisiseră pe Trăienel. În plus, Emil se comporta foarte ciudat în ultima vreme. Îi tot bătea monedă despre pseudo-independenţii trădători.
Scrutând - aparent, pentru că în realitate nu se putea citi direcţia exactă a privirii – peste holurile palatului, dicta...(pardon!) preşedintele îşi căuta obedientul chiuaua, preocupat îndeosebi numai de acte administrative cu conotaţii sexuale. Simţind un gâdilit plăcut în dos, Trăienel se întoarse brusc şi îl dojeni zâmbitor:

- Ce faci Emile, iar lingi?

- Da şefu` ling, aşa e, aveţi dreptate! Sunt capabil şi să pup!... Dacă vreţi, şefu`?! - răspunse prompt Emil, iţindu-şi gâtul dintre umeri în încercarea de a scăpa de problemele de detentă.

- Lasă bă prostiile! Ai lămurit-o cu ăştia, cu trădătorii? Şti că urăsc tradarea, dar îmi schimb la cinci minute sentimentele în contextul în care îmi foloseşte. Hai bă Emile, să facem odată guvernul să mai producem şi noi ceva în ţara asta pentru noi, că m-a ales poporul! Şi aştia nu sunt în stare decât să renumere... Mai bine i-ar fi numărat lui Adrian, că pentru mine nu există cântar să le cântărească! – trânti Trăienel, plin de sine.

- Da, şefu`! Să-trăiţ` şefu`, aşa e, aveţi dreptate! Facem şefu`! Dar, şefu`, eu nu prea am înţeles cum e cu „de ce le e frică nu scapă!”? – îngâimă Emil în timp ce se scărpină pe creştet.

- Bă, iar începi să gândeşti! Mă enervezi, bă! Statul sunt eu, Emile! – tună Trăienel gândind „Bă, ce mă enervează ăsta! Uite că mai făcut să citez din clasici şi mie nu-mi place decât Levantul”

Emil se făcu mic. Bine, cât putea el să se facă, cât să nu devină invizibil şi, spăşit, cu o privire de câine bătut, aştepta clarificări.

- Dar hai să te lămuresc: Aia cu referedumul a fost praf în ochii electoratului, bă! Şi, cum mi-a ieşit, acu pot să-mi aprobe aştia orice propun eu, fără să le mai amintesc! Le e frică să nu-şi piardă scaunul. Şi dacă o propun prim-ministru pe Elena, tot o să am unanimitate, Emile! – tranşă autoritar Trăienel, închizând visător doar un ochi, celălat rămânând blocat întredeschis, sorbind din priviri un pahar gol aşezat stategic pe biroul prezidenţial lângă o sticlă emailată pe jumătate plină cu whisky.

„Ah, Elena!...”, gândi în timp ce plescăi două cuburi de gheaţă peste lichidul ce îl turnă în pahar. Continuă apoi:

- Acu` ai înţeles Emile? „De ce nu le e frică nu scapă!”, adică de mine! Aşa că taci mâlc şi nu mai aminti despre asta!... Ce-mi plac glumele mele! - hăhăi preşedintele mai mult pentru sine.

- Aşa e şefu`, aveţi nişte glume trăznet! – aporbă fericit Emil, căruia i se întrezărea, ipotetic, un dat din coadă.

Bruiajele servicilor tehnice, dar şi interferenţe deontologice din partea mogulilor răi, au făcut ca mare parte din dialog să se piardă în eter, din cotloanele Cotroceniului răsunând printre hăhăituri:

- O să am mai multe mandate ca bătrâna şandra... stalin...stă!... Hrrrrr!...

PS Tehnic: Personajele din poveste sunt imaginare, dar pot fi integrate destul de lesne şi în realitate.

A doua

Pentru clarificarea a celei de-a doua nelămuririre a lui Mircea Popescu, voi cita din clasici în viaţă, adică eu, prin ceea ce se numeşte Reconciliere de ochii lumii, cu menţiunea că Antonescu, fiind teoretic politicanul momentului, şi singurul care ar putea face o opoziţie reală, ajutat şi de partid, în faţa Băsescului, astfel încât ar fi cam deplasat să demisioneze. Asta, chiar dacă a specificat în mod clar. Practic, nu el a pierdut alegerile, ci Geoană. Deh! Aşa e în tenis politică!

Şi încă una

Chestiunea cu Twiter-ul şi cum funcţionează în mod real acesta, încă nici eu nu sunt prea lămurit, fiind un începător în domeniu. Dar pot să-mi exprim o umilă părere legată de asta. Cirpiturile catindaţiilor pe internet, au fost cam suave, asemeni unui pui de gostat îmbolnăvit ireversibil de tăierea capului şi smulgerea ulterioară a penelor în apă firebinte.
Aş remarca totuşi, referindu-mă la online şi interent că varianta pedelistă, respectiv Traian Băsescu, a fost mai bine reprezentată. Aspect, care, în afara unor fraude evidente, dar nedovedite juridic încă – probabil niciodată – a făcut ca Băsescu să cucerească majoritatea voturilor diasporei.

PS: Articolul este de fapt un comentariu politico-pamfletar cu doresc să interacţionez cu concursul de Crăciun organizat de Trilema timişoreanului Mircea Popescu. Şi, de ce nu, să-l şi câştig :)
Citeşte >>

vineri, 11 decembrie 2009

Reconciliere de ochii lumii?!...


A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. Se făcea că Trăienel cel orgolios, aflat la începuturile celui de-al doilea madat, decisiv pentru instaurarea sistemului totalitar, a încercat unele semne de umanitate. Se uita în ograda licuriciului mare şi vedea că o sumedenie de lucruri pe care le detestă, cum ar fi pacea, au fost premiate „la negru”. Vanitatea lui a fost lovită drept în moalele capului. „Cum ăla poate şi eu nu? Şi mai e şi negru, pe deasupra! Să nu am parte de mandat dacă nu iau şi eu un premiu”, îşi spuse Trăienel. Din turnul de fildeş al Cotroceniului, preşedintele urlă cât îl ţineau rărunchii după un fel de chiuaua politic, care îi era şi sfătuitor şi pe care cu nonşalanţă îl uitase premier de facto:

- Emileeeeeee!

- Da şefu`! Să-trăiţ` şefu`, aşa e, aveţi dreptate! - spuse obedientul, iţindu-se de sub un birou şi lingând ceva ce semăna perfect cu un ciolan guvernamental.

- Taci băi Emile, că încă nu ţi-am spus nimic! Fi atent aici la mine! Bă, io vreau reconciliere, că vreu şi eu premiu ca licuriciul mare şi negru! – tună Trăienel scrutând zările hololului palatului, bineînţeles peste capul interlocutorului.

De altfel, nici nu îi era prea greu, lipsa de detentă a lui Emil fiind cunoscută peste tot în ţară, câteodată chiar şi peste hotare, mai ales atunci când se întâmplă să îngaime engleză.

- Da şefu`! Să-trăiţ` şefu`, aşa e, aveţi dreptate! Facem şefu`, cum să nu! Meritaţi pe deplin orice premiu – aclamă Emil, schiţând un zâmbet pupincurist.

- Bă Emile, tu mă cam enervezi cu obedienţa asta a ta, dar tocmai de aia îmi place mie de tine, bă! Că eşti mereu ascultător – hăhăi Trăienel, dându-i o palmă prietenească peste ceafă obedientului premier.

Continuă apoi:

- Emile, zi-mi măi nişte numere de telefon ale liberalilor măi, să o punem de-o alianţă. Ţi-am spus că vreau reconciliere naţională, băi!

- Sigur şefu`… Theodor, Ghiţă Flu… - îngâimă Emil mimând oarecum gândirea şi ridicând câte un deget la fiecare nume exprimat.

- Băi, Emile tu eşti prost? Aştia sunt la noi, bă! I-am luat mai demult! Liberali, băi tolomacule – rânji Trăienel, gândind: „era să-i spun tonomatule, dar eu nu sunt mogul rău”

- Şefu`, şefu`, am găsit doar numărul lui Călin, dar cred că nu vă convine... – spuse Emil plin de emfază, scrutând prin agenda telefonului mobil.

- Băi, eu nu te-am pus premier şi şef la partidul meu să gândeşti, ci să mă serveşti cu credinţă, Emile! Îl aveam eu pe al lui Crin, dar ăla e arogant şi pe deasupra e şi tare în clanţă. Sună-l pe Călin şi dă-mi-l la telefon, că vreau să-i propun, aşa de sanchi, funcţia de premier. Să văd ce zice... Hă! Hă! Hă!

Având în vedere că pe fir au intrat cele opt servicii tehnice ale Cotroceniului, continuarea dialogului a fost bruiată, iar interferenţele nu au mai putut fi scoase. În plus, din toate cotloanele palatului se auzeau şoapte şi zvonuri despre contestaţii pesediste şi fraude la alegeri, iar televiziunile mogulilor răi şi buni au interevnit şi ele deontologic pentru a despica firul în patru...
Citeşte >>

luni, 7 decembrie 2009

Mintea mea fată... electoral


Mintea mea cred că are probleme de regn sau specie. Nefiind tocmai un specialist în domeniu, cred că este mamifer, ea, mintea mea, şi mai şi fată:

În primul rând, am fost la vot. Deşi pare tardiv subiectul, trecând ceva vreme de atunci, m-a contrariat un aspect. M-am dus la vot cu ceva entuziasm să îmi exercit dreptul. Totuşi, când am ieşit, îmi cam căzuse faţa şi moralul. Asta pentru că aveam o nedumerire: Nu ştiam dacă mi-am exercitat dreptul sau stângul? - referitor la vot, bineînţeles. Nici acum nu sunt prea lămurit...

Un al doilea punct nevralgic m-a manifestat luni dimineaţă, când mi-am dat seama că există un efect al alegerilor, de care nu prea am şanse să scap. Respectiv, dacă mă culc seara cu un preşedinte, iar dimineaţă mă trezesc cu altul, înseamnă că sunt curvă?...

Încă, nu pricep mare lucru din cele două, dar ceva justificare o întrevăd -  mă simt ca o prostituată cu prea mulţi peşti pretendenţi!
Citeşte >>

Umbre



Umbre
Asculta mai multe audio Muzica

Agăţate-n ghirlande de mucegai,
umbrele cad pe pereţii conştiinţei,
s-au săturat de fad şi anost,
rătăcesc prin abisul nefiinţei,
mă pierd în uitare.

Un trup de ceaţă împrăştie vântul,
călător atemporal pe culmea palorii,
doar timpul, doar el, mă fixează,
cu ochii închişi ai valorii
pierdute în umbră.

Sunt doar un ecou al celui ce-am fost,
cu braţe deschise ce îmbrăţişează Nirvane,
pe limba unui clopot surd,
sosit prea târziu, îmi pun paravane
la întâlnirea cu mine.

Neîmpăcat, ridic ochii spre cer
să aflu cât am întârziat...
Citeşte >>

duminică, 6 decembrie 2009

Sunt inadaptat politico-social

Am primit o leapşă cu iz politic de la Alphadog. Să îmi stabilesc poziţia pe tabla ideologiilor politico-sociale, conform testului acesta.


Mi-a cam ieşit cam acelaşi lucru ca şi lui Alfa, adică sunt un degenerat libertarian de centru cu înclinaţii pe râna dreaptă, aspect care mă pune în postura că nu prea am ce căuta în ţara asta şi nici nu ar trebui să am dreptul să votez. Motivul e foarte simplu, dogmele politice ale celor care au concurat la scrutinul electoral de azi sunt pe alt pătrăţel. Dar, ce mai contează un pătrăţel în ziua de azi? E zero barat, în România. Postez totuşi din pătrăţenul meu de net şi predau şatafeta (leapşa) tuturor curioşilor care vor să afle pe ce scală politic-o socială se află. Asta, dacă nu ştiau deja:)
Citeşte >>

joi, 3 decembrie 2009

Dictatorul însingurat

Ante Scriptum – "Români de ce vă e frică nu scăpaţi! Din 22 de milioane veţi rămîne doar 10" – Mircea Dinescu, "Plai cu Boi"


Adică un fel de răspuns retoric de la mogulaşul pe care l-am zămislit mai devreme, respectiv cu câteva zile înainte:
Tovarăşe Traian Băsescu, vă rog decent nu mai vorbiţi despre comunism. Tovarăşe Băsescu, vă remintesc cu simpatie că atunci când regretaţii Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu sau doamna Doina Cornea vorbeau despre anti-comunism dumneavostră trăiaţi bine. Ca să citez din sloganul ce a făcut furori la fraieri, printre care am facut şi eu parte în 2004, când v-am votat. Tovarăşe Băsescu trăiaţi bine sub pulpana socialistului Iliescu în acea perioadă. Individul care a creat mineriadele. Mineriade pe care, dvs. le-aţi susţinut moral în calitate de subordonat al ,,bătrânei şandramaele stalliniste”, cum plastic îi spunea idologul de la Secu, Vadim. Tovarăşe Băsescu, cuvântul comunism nu rimeză cu decenţa în gura dumneavoastră. La fel cum nu are o conotaţie melodică cuvântul virginitate la o fată de la pagina cinci. Înţeleg necesitatea ( disperararea, în termeni mai simpli ) acţiunii dumneavoastră, dar nu moralitatea demersului. Doresc să vă întreb lucru banal. Aţi scos mardeiaşii portocalii la luptă. Doriţi ”revoluţii” portocalii. Dar nu vă întrebaţi de ce Crin Antonescu (PNL), Mircea Goeană (PSD) şi Ciuhandru (PNTCD) s-au aliat? Poate pentru că, tovarăşe Băsescu, în timpul guvernului CDR a-ţi băgat PNŢ-CD în sarcofagul istoriei. Dacă vă mai aminţiţi, tovarăşe Băsescu, în acea perioada aţi susţinut faptul că România nu are nevoie de autostrăzi. Apoi v-aţi chinuit timp de patru ani să distrugeţi PNL. Aţi reuşit parţial. PD-L este o struţo-cămilă, cum ar defini-o Papini, politolog italian pe care nu l-aţi citit măcar pentru faptul că în cinci ani nu aţi reuşit ce am făcut personal în cinci ore, să citesct ”Visul” lui Cărtărescu - un scriitor genial, de altfel, O construcţie politică de genul struţo-cămilă de stânga-dreapta cu viraj pe centru. O politică marinărească pe care o practicaţi în dispreţul maeştrilor politoloigi Jean Francois Ravel, Marcel Mauss, Francoise Thom, Hannah Arendt. Tovarăşe Băsescu, aţi inventat, ca promotor, maneaua politică. Aţi adus discursul politic la nivelul ”pe la spate, pe la spate – aşa vor politicienii ( PDL) toate”. Tovarăşe Băsescu, în urmă cu aproximativ două luni aţi dat afară, prin intermediul marelui om de stat – era o glumă – Boc, PSD-ul de la guvernare. Motivul? Că a spus cetăţeanul Nica, de la Interne, faptul că vor fi autobuze electorale. O întrebare, tov. Băsescu – nu au fost cumva acele maşini? Să fie clar, PSD, PNL, PNTCD, UDMR nu sunt formate din heruvimi. Şi acolo lupta pentru putere este dusă aproape de paroxism. Dar, tovarăse Băsescu, Marea Neagră nu este lac rusesc, Grivco nu este doar locul unde se întâlnesc mogulii, doar pentru că aţi fost primul acolo, Iar Elena nu este doar Ceauşescu, ci o apropiată de-a dumneavoastră. Tovarăşe Băsescu, dumneavostră vă credeţi un ombusman – un delegat al regelui care investighează plângerile cetăţenilor împotriva fucţionarilor publici. Numai că dumneavoatră vă consideraţi un ”rege dictator preşedinte ales”. Contradicţie în termeni, tovarăşe Băsescu. Tot, domnule apartcik de partid, aţi încercat distrugerea Parlamentului. Pentru cunoştinţa dumneavoastră cel mai vechi parlament din lume este cel din Islanda, Althing, creat în 930. Parlamentul, în general, este o instituţie care de-a lugul istoriei sale a fost mereu criticată pentru defincieţe. Cum ar fi că o mulţime de indivizi plini de favoruri freacă menta pe banii publici. Dar, fiind mulţi în acest sistem, reprezintă garanţia faptului că grupuri de interesese diferite se ceartă, iar adevărul poate ieşi la iveală. Parlamentul – o instituţie inventată de Cuza în România, şi dezvoltată de Carol întâiul la 1866, nu poate fi desfinţată de dumneavoastră. Pentru că Parlamentul, tovarăşe Băsescu, în opţiunea dumneavoastră rimează cu consensul Marii Adunării Nţionale a lui Ceauşescu. Tovarăşe Băsescu, m-am uitat cu amuzament greţos la burtierele televiziunilor ce declamau ieftin ”Singur împotriva tuturor”. Dumneavoastră v-aţi însigurat. Sunteţi un ”suprem” cu tendinţe dictatoriale împotriva celor pe care, cu o nonşalanţă agerime, i-aţi minţit de-a lungul timpului. Jos comunismul este egal cu jos camarila băsesciană în anul 2009 după Hristos. Specificare pentru pedeleişti - Hristos nu are carnet de partid.

PS1) Stimate cel mai iubit fiu al poporului portocaliu. În noiembrie 1989 în târgul unde m-am născut - respectiv Botoşani, pe strada Războieni nr. 5 - trei elevi de liceu au fost arestaţi de Securitate pentru împărţirea de manifeste împotriva regimului comunist. Fără să fi făcut acest gest de dizidenţă, am fost unul dintre cei trei arestaţi. Până la căderea regimului Ceauşescu am avut domiciliu forţat. Pentru cei ce îşi amintesc filmele din anii 50- 60- 70 ai secolului – mileniului trecut – partea cu aruncatul tuturor lucrurilor pe podea, spartul mobilei, şamd, am trăit-o ”în direct”. De aceea nu accept luptele de manea de cartier ale marinarului.

PS2) Fică-mea, ce posedă onorabila vârstă de trei ani şi cinci luni mi-a cerut să-l sun pe Moş Crăciun să-i aducă o planetă plină de prieteni şi o pisică, dar şi o lună ”mică”. Tovarăşe Băsescu, dacă vă impuneţi din nou stilul dictatorial îmi permiteţi să emigrez pe planeta lui Moş Crăciun?
Iulian RINDER
ziarist în viaţă

Citeşte >>

marți, 1 decembrie 2009

Trei idei cucuiete!


Trei iezi cucuieţi behăiau de zor a rumeguş în parcare. Stăpânit de o ură de paie, asemeni vieţii sale serbede, după o ceartă cu soţia, pe teme de rituri mănăstireşti, un adept al nepoveştilor a luat drujba tâind capetele din lemn ale cornutelor. Îi ocupaseră locul de parcare. Iar maşina, ca şi nevasta, nu mai stătea într-o rână ca altădată.


PS: Pentru concursul de PA-uri ale lui Călin
Citeşte >>

Îndrăgostit de... amantă!


Da, recunosc, m-am îndrăgostit! Până în rărunchii inimii. Îmi sfârâie călcâiele. Fluturii mi se zbat a libertate în stomac. Un fior plăcut îmi străbate şira spinării. sufletul meu este pătură ce acoperă şi încălzeşte. Declar sus şi tare că îmi iubesc amanta! I-aş cânta şi sub balcon, i-aş povesti de iubire şi de dor... De fapt, i-am povestit multe deja. I-aş recita şi poezii. I-aş spune şi glume, poate aş plictisi-o şi cu pamflete politice. Şi astea le-am făcut deja. Îi place de multe ori cum gândesc. Mi-a declarat asta şi mi-a spus că mai vrea... Iar eu sunt gata să-i ofer totul.

O iubesc din toată inima şi se pare că nici ei nu îi sunt indiferent. Nu mai pot trăi fără ea. De fiecare dată când o părăsesc, pentru scurt timp însă, dorul mă macină şi mă face să mă întorc la ea, mult mai iubăreţ, cu mult mai multe idei năstruşnice, cu poftă de viaţă, de aventură...

Aş vrea să stau mai mult timp cu ea, amanta mea, dar, din când în când, sunt nevoit să mă întorc la nevastă, să nu cumva să devină suspicioasă şi să se supere pe mine. Asta, pentru că ea mă întreţine, îmi dă de mâncare şi are grijă de mine. Asta, chiar dacă uneori devine cicălitoare, greu de digerat şi mă provoacă la multă gândire strategică.

De multe ori, consoarta nu mă lasă să dorm, să zbor, să mă întorc la ibovnica mea. Ţin şi la nevastă, dar îmi iubesc amanta. Deh, dualitatea ipocrită cu care am fost zămislit, ca om. Pe undeva se aseamănă amanta cu nevasta. Necesită cam aceleaşi eforturi din partea mea. Le iubesc pe amândouă, dar în mod diferit. Cum să nu le iubeşti, când sunt atât de frumoase?... Iar, sentimentele mele sunt absolut normale.

Iubită metresă, te părăsesc acum! Mă duc la consoartă! Dar voi reveni mai plin de patos... Aşteaptă-mă! O să-mi fie dor de tine. Pormit!

Legendă:
amanta = blogosfera;
nevasta = presa;

Citeşte >>
Blog Widget by LinkWithin