Voi spune doar că într-adevăr mi-am luat o aroganţă. Aroganţa de a fi liber într-o ţară ocupată. Mult prea ocupată. Există însă şi lucruri care te eliberează de realitate.
Aseara, după o zi tristă şi fadă în care nu mi-a ieşit nimic, m-am gândit că ar fi bine să beau o bere şi să ascult nişte rock. Astfel, m-am dus la Britania, singura cârciumă de profil de prin centrul Braşovului. Îmi comand o bere şi încerc să o savurez. Nu apuc însă să sorb o inghiţitură, că ritmul unui heavy metal autentic menit să mă încarce energetic începe să fie poluat de o manea autentică. Nu pot să spun ce melodie şi cine cânta. Nu de alta dar nu mă pricep. Însă am remarcat faptul că nişte puşti, la vreo trei mese depărtare de mine se distrau copios pe seama faptului că pe telefonul de fiţe pe care îl avea unul dintrei ei in dotare suna la maxim un Guţă, Salam sau dracu ştie ce pehlivan de mahala. Am spus doar că nu mă pricep. Cu siguranţă, băieţii greşiseră crâşma, astfel încât căutau să-şi răzbune condiţia de gafeuri prin epatare, enervând până şi pe barmaniţe. Care, nu au stat mult pe ganduri aruncând în luptă un Rammstein de toată isprava, la un volum ceva mai consistent. Văzând că nu răzbesc în impunerea stilului lor melodic, adepţii manelelor s-au retras în plină „glorie”, lăsându-şi consumaţia doar pe jumătate terminată. Rock-ul i-a înfrânt. M-am retras apoi (după ce am băut satisfăcut berea) şi eu la o plimbare pe Republicii, cel mai pietonal bulevard al oraşului.
Terase pline, vinuri, bere, pizza, puhavi şi normali, fiţe sau discuţii normale. Un amalgam de viaţă. Măcar nu a murit viaţa de seara a Braşovului. Pe la mijlocul bulevardului în contrast cu house-ul sau muzica de petrecere de la terase, îmi mângâie urechea nişte acorduri cunoscute de chitară. Era un băiat pe care nu-l cunoşteam în peisaj. Însă se juca al dracului de bine cu degetele pe corzile Ghibson-ului electric parcă al mai celebrului soloist de pe Republicii (toţi braşovenii ştiu despre cine vorbesc - brunetul cu plete de la intersecţia cu Bisericii Române). La un moment dat, tânărul cu pricina îşi scoate dintr-o hus chitara proprie şi construiesc ad-hoc un duo live de se adunaseră trecătorii mai ceva ca la concertul Madonnei. Exagerez desigur, dar mulţi dintre trecători, dintre care mi-a atras atenţia un american mai puriu şi cu doi câini care s-a arătat foarte încântat de ce auzea. Şi eu de altfel am ascultat cu plăcere un Hotel California, Layla şi alte rock-uri clasice. Am rămas plăcut surprins de măiestria celor doi, iar timp de vreo oră am rămas să ascult concertul, implicându-mă pe ici pe colo cu un acompaniament oral la melodiile care încă nu le-am uitat versurile. Am uitat şi de tristeţi şi de maneliştii din Britania. O adevărată terapie prin sunet şi muzică bună. Rock-ul a învins.
Postări
