Ucis de un înger, am bântuit o vreme printre cruci de amintiri, ce nu se lăsau... profanate de uitare. Mormintele erau pline de sarcofage goale. Cimitir fad al unor întâmplări rămase doar memorii. Chiar şi cele mai frumoase suveniruri de imagine nu îmi dădeau pace şi mă chinuiau. Mi-am dat seama, totuşi, în periplul meu prin chinurile din Hades, că, în abis, trăieşte un zâmbet inefabil de speranţă. Ciudat sprijin pentru trimfala mea reintrare pe poarta imaginară a universului, întru căutarea propriul eu şi a drumului spre carapacea inimii însetate de pasiuni... încă necunoscute. M-am decis să mă defăţ... în clipa de zâmbet.
PS: Pe linia melodică a unei trupe braşovene care îmi place tare mult:
Postări
