Toamnă amară

Din hamacul de vise,
destins în infinitul oglindit în imund,
mă strofoc să disting
o ceaţă
ţintind în noianul limitat al concretului
un suflet ucis de galben
căzător,
la început de toamnă
amară.

Întrevâd un turturel trist,
leşinat pe o cracă searbădă,
pare slab, inundat de prea fine amintiri
de vară,
se aruncă în speranţe deşarte, în gol,
după o frunză
confuză,
ce îi aminteşte de ea,
turturica lui.

Nu mai ştia de-i aievea sau clar,
penele-i ude de lacrimi sau ploaie
doreau să se afunde
în uitare,
contemplând ciripitul de atunci,
cand, pe ram,
primăvara
îi zâmbea în triluri
de-amor.

Zgribulit în răcela tristeţii,
amorezul nu ştia în acea clipă,
când, cuprins de patimi
astrale,
nu distingea concluzii ancestrale,
că, de când lumea
păsărească,
o turturea lasă o cracă pentru o alta
aidoma.

Îmi las abătut turturelul
şi mă-ntorc în hamacul de vise,
chinuit fiind de gânduri
de seară
de imaginea unei nopţi de amor,
ce o aşez disipat în uitare
pe-o frunză,
la început de toamnă de galben,
amară.