Experienţe în România (primul episod)

Se făcea că, pe la începutul lunii iunie, atunci când era şi o zi de luni liberă (prin 8 parcă), eram cuprins de dezorganizare. Totuşi cineva m-a ajutat să mă reculeg cât de cât, şi m-am lăsat pradă unei excursii, al cărei organizare era ticluită cu ceva timp înainte şi mi-a fost propus şi mie să aderez. Bucuros, am acceptat, după ce am reuşit să-mi încarc bateriile, dar şi pormoneul cu ceva leuţi. Am luat autostopul spre Bucureşti (ruşine să-mi fie, la vârsta mea, dar asta e, urăsc trenul), via, cu maşina proprietate personală a altcuiva (adicătelea, nu am mai făcut autostopul), Herculane. Căldură mare, praf, transpiraţie, drum chinuitor, mai ales pe centura Bucureştiului, vreo oră jumate pe doar 16 km târăiţi bară la bară până la întâlnirea cu autostrada spre Piteşti. Apoi ploaie torenţeală după Slatina, ceaţă de la Craiova până aproape de Drobeta. Am trecut în trombă pe la Porţile de Fier, noaptea. Apropos, sunt mult mai spectaculoase noaptea, fie şi din viteza maşinii. Într-un final, după mai bine de 11 ore de călătorie am ajuns cumva, cu dosurile amorţite şi cu dureri de şale, la Herculane. Însă, a meritat osteneala.
Despre ce poţi să faci şi am realizat noi la Herculane vă voi relata într-o altă povestioară. Însă, să încep cu prima zi, de dimineaţă, când ne-am reunit cu gaşca, pe care îi prinsesem la somn, când am ajuns noi să ne cazăm, pe la vreo 2.00 noaptea.

Defileul dunării

La câţiva kilometri de comuna Dubova, la vreo 10 km de Orşova, se află Peştera Ponicova cea mai mare din întreg defileul Dunării. Pe asta am dorit neaparat să o vizităm, mai ales că am reuşit doar să vedem în toată splendoarea doar intrarea de pe Dunăre. Asta, după ce, “supăraţi” nevoie mare, ne-am hotărât să escaladam,

împătimiţi de munte, creasta ceea mai mare a defileului, de pe partea română bineinţeles, în vreo 30 de minute, în loc de o oră...
Deh! Ne-au păcălit un pic barcagii, adică tot un fel de ghizi, dar ceva mai şmecheraşi. Nici prin peşteră nu ne-au abătut, ameţindu-ne cu: “Nu se poate! Trebuie să intrăm prin apă până la genunchi! E anevoios! Nu prea e de văzut...”.

Ei aş! Am înţeles că pur şi simplu nu aveau chef. Aşa că nu am văzut mare brânză din spectaculosul ce ne atrăgea înauntru. Dar... Erau şi ei doar nişte bieţi angajaţi, ai unui popă din sat(Alin), plictisiţi de Dunăre, probabil. Acesta din urmă foarte cumsecade, l-am întălnit, ulterior, în peşteră cu alţi turişti. Văzându-ne cum orbecăiam împleticindu-ne printre pietre cu telefoanele mobile deschise, cred că i-am părut simpatici. Mergând de două ori pe marginea unei stânci prin apa Dunării, de care povesteau entertrainer-ii noştrii de mai devreme, până la barca cu turişti aflată la intrarea în peşteră dinspre defileu, ne-a înmânat două lanternele foarte tebuincioase şi ne-a sfătuit unde să mergem dacă vrem spectacol. Am înapoiat ulterior lanternele la o crâşmă de pe malul Dunării.

Peştera Ponicova

Dar să povestesc şi ceva despre peşteră. Cred că ar trebui. Galeriile acesteia însumează 1660m, poate fi accesată de pe uscat sau cu barca de pe Dunăre. Este accesibila şi persoanelor mai puţin experimentate, echipamentul putând fi unul de circumstanţă.

Recomand galeria activă (a râului Ponicova, care înainte de întrare în peşteră se cam pierde printre pietre)

şi pe cea arhaică (sala cu Coloane a Marelui Şarpe). Aceastea sunt doar poveşti pentru adromit copiii în comparaţie cu ce mi-a fost dat să văd în galeria cu guano a Liliecilor, despre care popa, adică ghidul cu afacerea cu bărci, ne-a explicat, ferit, numai nouă cum se ajunge acolo, a fost întra-devăr cumsecade, mai ales că i-am povestit de şmecheraşii lui nu ne aduseseră în peşteră. Asta, deşi ni se spusese că un însoţitor avizat este recomandat pentru o vizită în primă audiţie, dar noi nu, nu şi nu, astfel că ne-am încăpăţânat să ocolim muntele, după ce l-am urcat desigur, şi să intrăm în peşteră şi de pe uscat.
Acolo, în galeria Liliecilor mai să împietresc, la propriu, din cauza a ceea ce vedeam şi alta nu! Simţeam că mă tranform în piatră să devin una cu peştera.

Cred ca am şi gemut abţinut de uimire la un moment dat. În ciuda faptului că totul era extrem de rudimentar, de la întrarea în peşteră de pe uscat (scări încropite din crengi de pom, pietre alunecoase, stânci dispuse întocmai împotriva noastră, să facă mai greu accesibilă deplasarea), spre deosebire de alte peşteri din ţară devenite poate prea comerciale, prea umblate prin ele, artificiale. Nu vreau să dau exemple, pe care, unele le ştiţi. Aici, în schimb, stalactitele semănau cu nişte bezele ce prindeau forme de sălbatic, ireale. Stalagmitele şi acestea semănau cu oameni şi erau stropite artistic şi impregnate la fel de iscusit cu rahat de liliac (guano). Pur şi simplu mirific.

Peştera Veterani

Am vizitat şi Peştera Veterani, care este o altă atracţie pentru cei ce fac o excursie cu barca (peştera este accesibilă numai pe apă). De mici dimensiuni, uşor de vizitat, a fost locuită de om încă de acum 400.000 de ani şi din antichitate până în evul mediu a fost folosită în scopuri militare. Mai mult, este prima peşteră cartată din lume (în 1682). Se povesteşte că acolo, a fost găsit îngropat un cufăr cu bani de aur. Chiar ni s-a arătat locul unde a fost dezgropată comoara. Localnicii spun despre comoară că e blestemată. Nu prea am înţeles eu de ce sau nu am fost atent la amănunte, însă e părerea lor. În rest, las să vorbească imaginile pentru mine. Dar cred că ar trebui să vă aventuraţi să simţiţi pe piele şi pe sub piele furnicăturile spectaculosului.

PS: Ignoraţi pupăcioşii din poză. Nu au de a face cu peisajul.:)