luna
În miez de noapte, el aştepta înfrigurat Luna… Luna lui. Era îndrăgostit lulea… Dar cerul, gelos, îi acoperea privirile cu nori tumultoşi, ce promit numai furtuni. De gânduri şi îngrijorare.
“Oare de ce nu mai vine? A uitat să răsară?, se întreba Stejarul, scuturând dezaprobator din frunze, în timp ce-şi îndrepta crengile puternice către cer. În naivitatea sa centenară, Stejarul nu-şi închipuia că Cerul îi este împotrivă, că-l va încerca în această noapte. Norii nu prevesteau nimic bun… Nu ştia că soarta îi pregătise o noapte de tenebre. Ultima lui noapte.
Iar Luna nu mai apărea… Vântul vuia prin pletele de frunziş, îl răscolea cu mânie, îi rupea nemilos crengile.
Cuprins de dor, Stejarul implora Cerul să-i spună unde este iubita lui. N-o mai văzuse de ieri, de când îşi dăduseră întâlnire în miez de noapte. Trecuse un secol de atunci… de când îi promisese Lunii lumina iubirii. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cerul, însă, nu se înduplecă…
Îi trimise Ploaia să-i zdrobească frunzele, Vântul îi lovi năprasnic rămurele abia mijite, Crivăţul încercă să-i îngheţe sufletul, Fulgerul îl despică în două. Tunetul îl arsurzea şi Norii îl lătrau ca pe ultimul stejar!… Da, era ultimul, ultimul în stare să iubească Luna.
Iar Luna era orbită de Nori. Îşi căuta Stejarul sufletului, să-i învelească în curcubee falnicele crengi, să-l curpindă în raze de dragoste eternă. Abia spre dimineaţă, Cerul se potoli, Vântul se îndură şi alungă Norii, Crivăţul se domoli alungat de razele Soarelui, iar Tunetul amuţi spre zări.
Cu un ultim efort, Stejarul îşi încolăci ultimul ram pe rotunjimile voluptuoase ale Lunii. O vedea doar în ceaţă, printre picături de rouă. Pe Soare, fratele lui de sânge, nu a mai apucat să-l vadă…
Postări
