Străin de lume...

trist

Mă gândesc cum s-a ajuns aici...
Am ajuns doi străini, ceea ce nu am fost niciodată...
Nu ne vorbim, ne ocolim, iar când, din întâmplare, ne ciocnim pe stradă, fiecare cu mintea hai-hui, ne spunem doar un „Pardon!” din complezenţă sau automatism.
Din întâmplare ajungem faţă în faţă, dar privim amândoi prin noi, căutând orice altceva decât privirea noastră. Nu înţeleg şi, totuşi... Nu e nimic de înţeles...
Poate, făţărnicia ne-a dus în direcţia asta...
Ai vrut să zbori. Zboară! Nu te opreşte nimeni. Însă zborul tău pare frânt. Ai preferat, însă, să ştergi cu buretele tot ce a fost între noi şi să afunzi în ignoranţă întâmplări de suflet. Ori e mult prea mult orgoliu la mijloc...
Eu, în schimb, îmi amintesc nopţiile senine petrecute împreună, dar parcă totul e aievea. Să fi fost iubire?...
Apoi, durere... Nu ca aceea de măsele sau reumatică, ci una de neputinţă în adâncurile inimii. Încă te iubesc, dar nu ştiu precis...
Ai preferat să ucizi toţi fluturii ce zburdau prin mine la vederea ta. Acum, nu mai au importanţă. Sunt morţi!
Şi... nu ne mai vorbim, deşi avem un infinit ce să ne spunem...
Ne afundăm în tăcere... Pustiu...
Sau poate numai eu... Eu sunt cel care a ajuns... străin de lumea de azi.