Momentul adevărului sau criză de identitate?...

Cred că a sosit clipa destăinuirilor. Aşadar voi spune adevărul despre mine. Cei care nu mă cunosc, vor râmâne cam la acelaşi stadiu, iar cei care ştiu câte ceva despre mine vor fi bulversaţi şi mai rău. Aşadar, în rândurile următoare voi încerca să explic cum am ajuns să fiu cine sunt, în contextul în care nu ştiu cine sunt. Să începem cu începutul, că de acolo mi se trag toate belelele:

Se făcea că abia mă născusem şi gânguream eu ceva despre Freud, în timp ce îmi agitam mânuţele să stric o chestie urâtă tăgârţată de-o sfoară deasupra pătuţului care zornăia de mama focului, deranjându-mă de la gândirea filozofică, aspect care îi cam îngrijoraseră pe ai mei părinţi. Ei considerau că încercările mele de a comunica erau mai mult un plânset, coroborat cu umplerea scutecului. Da, în ciuda laturii mele sentimental-filozofică, am fost considerat un plângăcios de mic! Aşa că au chemat ajutoare, nişte ursitoarele să îmi prezică ceva de bine.

Păstrând tradiţia populară, au venit două babe de prin sat care şi-au dat cu presupusul despre ceea ce o să fac eu în viaţă.

Prima a susţinut sus şi tare că voi fi deştept şi o să ajung savant de renume mondial. Se vede treaba că ursitoarea cu pricina era cam comunistă şi îngustă la minte, unghiurile ei de vedere nedepăşind (I)Epoca de aur. De altfel, termenul era al modă, folosit ca titulatură pentru şefa Cabinetului II, inventatoarea codoiului.

A doua ursitoare, oţărâtă nevoie mare că nu a dat ea prima ursire, a contrazis-o imediat pe prima, spunând că o să fiu un tip cam sărac cu duhul, deci fericit, şi o să rămân la stadiul de ţăran sentimentalist până în momentul în care voi urca spre ceruri, o garsonieră în Rai fiindu-mi sine qua non rezervată, având în vedere calităţile mele.

Colac peste pupăză, spre finalul ritualului, a apărut şi a teia babă specializată în ghicitul în stele, un fel de mama Omida a satului, cară băga în sperieţi până şi urşii din pădure, atât era de zgripţuroaică. Ofticată că nu a fost chemată să prezică viitorul strălucit al celui mai nou membru al satului mi-a prezis ca pe lângă calităţile ursite deja mi-ar trebui una de căpătâi. Şi, mi-a ursit să fiu chior.

Culmea este că toate aceste preziceri s-au îndeplinit. Sunt cam din topor, cu idei fixe, dintre care doar unele bune şi... chior (port ochelari de la 7 ani, asta când nu îmi sunt sparţi). Practic, primele două ursitoare m-au băgat într-o criză de identitate care continuă şi azi, iar zgripţuroaica cea rea mi-a ghicit cu exactitate dioptriile, aspect care mă impiedică să descopăr proporţiile celor două calităţi prezise iniţial, fiind într-o perpetuă confuzie.

De aici şi descrierea mea din avatarul blogului: "Sunt... tembel, naiv, chiar năuc aş spune. Cred în oameni şi în umanitate. Aşa că, dacă vreţi să mă păcăliţi e relativ uşor. Dar nu prea mult, că mă prind..." De fapt, cred că confuzia care îmi determină identitatea mă face să cred că descrierea nu este tocmai cea concludentă la capitolul "prindere". Nu prea văd eu în clar ce, unde, cum şi de ce ar trebui să mă prind. Dar măcar încerc...
Voi aveţi crize de identitate sau le mascaţi elegant cu talent?