duminică, 11 ianuarie 2009

Prostie, fără frontiere!

Nu toată lumea este făcută sau, mai degrabă are inteligenţa necesară (ptiu, câtă modestie pe mine!?) pentru a prinde trenul evoluţiei. Dacă priveşti în jur, vei vedea, şi nu este deloc surprinzător, deşi pare, că unii dintre semenii noştri au stagnat. Vorba aceea: oamenii se trag din maimuţe, dar unii nu s-au tras... destul. Doar în ultimele zile m-am împiedecat de asemenea exemplare, care pe o scară evolutivă - de la Gibon la Cyborg nu au depăşit genunchiul broaştei evoluţiei, preferând să rămână doar la stadiul de primată. Interesant şi suprinzător pentru mine este însă că am învâţat să nu mă mai enervez pe asemenea simii. Probabil că este vorba despre o meteahnă preofesională încrustată fără voia mea. Într-un fel nu pot să evit, ca şi profesie, câteodată şi lucrând: analizând, descriiind sau pur şi simplu vituperând împotriva unor astfel maimuţe (conform DEX - MAIMÚŢĂ = cocotă, curvă, femeie de stradă, momâie, prostituată, sperietoare, târfă.) sau… pur şi simpu m-am obişnuit.
Sunt prea multe exemple de prostie crasă, din partea unora, pe care soarta, mi i-a trimis în cale în ultima vreme. Am ajuns la limtă! M-am enervat! Perfect conştient că nu sunt singurul care s-a lovit de asemenea specimene, dar şi asupra faptului că prostia, ţinută foarte mult aproape, devine contagioasă, voi încerca să scap atât cât pot de simtomele acesteia, încercând să mă defulez în aceste rânduri.

Încercând să mă relaxez, în sensul că, lund câteva kilograme în plus de sărbători şi conternat pe frigul de afară care a impiedicat ieşire săptămânală la datul cu piciorul în minge, mi-am scos la plimbare noua excrencenţă de deasupra curelei prin câteva dintre crâşmele Braşovului cu câţiva prieteni.
Însă relaxarea mea nici pe departe nu s-a consumat, fiind bruiată încă de la prima ieşire din an de un ospătar. De obicei, nu am nimic cu tagma ospătarilor, majoritatea sunt drăguţi şi serviabili şi nici eu nu sunt un client care să iasă în evidenţă. Însă, în crâşma respectivă părea că suma inteligenţei tuturor ospătarilor nu depăşea media. În ciuda clientelei devărsate spre fericirea patronului, angajaţii nu se prea omorau cu munca. Nu că ar fi fost rău să muncească, dar chiar nu li se potrivea deloc asemenea efort de voinţă. Toţi, absolut toţi, se îngesuiau să soarbă cuvintele şefei de sală, o blondă cu alură de piţipoancă, puţin uzată totuşi. Aceasta, după moacele intersate ale subordonaţilor, probabil nara din experienţele şi trăirile noilor aventuri ale lui Herry Potter, ori de la asculatrea ultimului album al vreunui Guţă. Au uitat de clienţi, de job, de faptul că sunt angajaţi. La un moment dat, unul dintre ospătari, plictisit şi căscând nevoie mare, începe a se plimba printre mese. Împleticindu-se după vreun sfert de ceas, cu toate că distanţa dintre grupul de angajaţi şi masa noastră era de doar câţiva metri, ajunge şi la masa noastră. Ne smulge de pe masă scrumierea umplută de chiştoace şi, nedumerit, ne întrebă: „Să o aduc înapoi?...”. Stupefiat de întrebare, decid să-i răspund imbecilului: Dacă se poate… goală!?… Pe a jumătatea următoarei ţigări consumate, revine cu scrumiera şi se retrage grăbit la masa şefei cea blondă.
Am înghiţit în sec, deoarece nu apucasem să-i povestim nimic de solicitarea nosatră privind achitarea notei de plată. După vreo juma de oră, dar cu aruncări de peturi goale pe jos, reuşim să plătim şi să ne cărăbănim dracului de acolo.

La o altă ieşire, într-o altă crâşmă, mă distram nevoie mare cu câţiva prieteni, unul dintre ei find judecător. Departe intenţia de a mă da mare, dar tocmai cariera amicului meu a devenit brusc centrul povestirii mele. Se făcuse deja destul de târziu, aproape de ora închiderii acelui local. Distracţia nostră, însă, era tocmai la apogeu, astfel încât încercâm să comandăm ceva al bar. Ne lovim insăm de moaca oţetită a ospătăriţei, care posemne tocmai ieşise de la un duş rece cu sucul propriu al unui borcan de 10 litri plin cu murături stricate.
Schimonosind a lene, individa, evident preocupată de piatra filozofală a vieţii, infierează bucuria noastră de a cheltui niscaiva bănuţi în hardughia unde onor se chinuia să-şi câştige o pâine: „Ce vă pasă vouă, voi sunteţi la distracţie, nu la muncă!...”.
Lăsând la o parte realitatea că fără distracţia noastră şi a altora ca noi, domnişoara în cauză nu ar avea ce căuta pe la servici, intersant ar fi să se întâmple invers! Ea să se „distreze”, iar amicul meu, judecător, să fie la muncă…

1 comentarii:

ionutu spunea...

De cînd aşteptam blogul tău, Ola! ;)

Blog Widget by LinkWithin