Nu o iubesc pe Persefona!

Mărturisesc că m-am trezit şi azi cu gândul la tine. Unul dintre ele. Placid, mi-am aşternut toate gândurile pe o stivă de lemne ce stătea să se adune în cearceaf de rumeguş. Mi-am dat seama că gândul meu spre tine era, însă, mai scurt cu câţiva centimetrii faţă de distanţa infinită care ne separă.

O căpiţă de fân aşezată într-un refugiu de munte mă atragea în fioruri lascive. A fost doar o secundă de cugetare carnală apărută din senin în lanul de soia al gândurilor. Ptiu, drace! Iar visez cu ochii minţii larg deschişi?...

De fapt, gândul meu nu era decât un epitaf incrustat în sânge de prea-geloasa Persefona, amanta mea infernală. Îi era dor de mine. Mă chema în îmbrăţişări nocturne la sânul ei perfid. Aşa, te-am zărit în chinurile pufoase ale confortului tău interior. Declar, pe propria mea răspundere, că aveai o paloare de ceaţă. Dar, cine sunt eu să-mi dau cu presupusul?... Îmi aruncai ocheade de dispreţ. Iar eu, umil, credem că Persefona mă iubeşte. Poate că da, dar eu am rămas inert la chemările ei. Nici nu şti ce de gânduri îmi mai tresaltă inima. Arunc cu pietre în valuri de uitare. Din plictis...

Câteodată nu mă plictisesc. Stau doar de vorbă cu gândurile mele. Unele îmi zâmbesc. Ele sunt prietenele mele cele mai bune. Te las acum, cu petalele tale înroşite de prea mult zbor. Eu mă duc să port dialoguri cu ideile mele năstruşnice, care râd. Persefona e demult uitată.