Solitaire

Tu, ştii?… Trebuie să ştii... E una dintre acele seri, în care dorul mă cuprinde în fioruri reci, transpiraţii uscate, tresăriri, tumulturi, mă strânge undeva pe la mijloc, mă ia de şale şi… mă răpune… gând cu gând. Nu mă lasă să mă plictisesc de... tine.
Nu există nici un fel de pastilă pentru asta.... Doar tu şi… numai tu poţi să îl vindeci. Tu eşti medicamentul… Doar tu… Dar, tu…

Minunea mea cu ochi jucăuşi de culoarea viului, în care îmi plăcea să mă înec de fiecare dată când clipeau miraţi că sunt şi mă măsurau… de parcă aş fi fost mereu altul, dar cu acelaşi suflet... Unde eşti?...

Puful atingerii tale mă urmăreşte încă, în prag de amintire recentă, dar, totuşi atât de depărte. Imaginea conturului tău urmărit maiestuos de perfecţiunea daltei unui Hefaistos îmi licăre în pupile şi acum în nopţiile cu lună plină, când mă prefac că dorm, doar aşa… să pot visa. Tu eşti visul meu. Dar, tu…

În seara asta am chef să mă joc… Un joculeţ franţuzesc, din-acela simpatic, asemeni zâmbetului tău strâmbăcios, cu multe cărţi care se potrivesc de minune, una după alta. Sunt ordonate după colori, semne şi personaje interesante, care se aseamănă cu cele reale… popi, dame, valeţi, şi inimioare. Nici o carte, însă, care să zâmbească… Mă minunez cum se potrivesc cărţile astea. Parcă ar fi inima mea plină de pasiuni, ce o înveleşte protector pe a ta, smulgându-ţi un zâmbet de dorinţă. Dar, tu...

Ai plecat şi mi-ai lăsat această seară, la fel cum ai procedat cu toate celelalte seri de atunci, când ai ales să zbori spre alte zări de amintire. Ai luat cu tine lumea mea şi jocul… Tu, poate, doar te-ai jucat cu un suflet şi… atât. Iar eu îmi amintesc doar de jocul dragostei. Dar, nici cărţiile nu se mai potrivesc...