Tu eşti fiinţa
care mi-a făcut inima să vorbească
să-mi arate neputinţa.
Când stau cu ea, la o şuetă de seară,
îmi spune lucruri minunate
despre vară...
despre lună, voci de stele,
ceruri pregătite de zbor,
despre iubirile mele.
E expertă în dragoste, aşa îmi zice,
iar eu, naiv, o cred
şi-o las să îmi explice...
S-o vezi atunci, când printre rânduri
îmi spune despre tine,
tresaltă în zeci de mii de gânduri...
se făstâceşte,
se frământă
şi-apoi se înroşeşte,
în braţe imaginare
ar vrea să te cuprindă
în dulce îmbrăţişare...
Sărmana, ea se zbate
şi nu ştie...
că tu eşti prea departe.
Te simte lângă ea,
şi vrea să te atingă
ca pe un alb de nea
şi-mi spune iar, în chip de sânge,
cât îi lipseşti
şi plânge...
Mă-ntreabă iscoditoare:
unde eşti tu, unde-ai plecat?
Şi-o doare...
Iar eu nu am de ales,
prefer să tac,
cu un subînţeles...
Postări
