Poate că scrisul, fie şi pe blog, nu este decât o încercare de a ne descărca de frustrări, trecuturi, lipsuri, încununându-ne uneori de un succes de moment, o împlinire de secundă. Dar, oare ne face să fim noi?...
Poate că ne îndreptăm spre un spiritual perfect solitar. Ca şi naşterea şi moartea. Viaţa o complicăm încercând să fim adevăraţii zoon pliticon, încercând doar să îi mulţumim pe alţii, când de fapt noi nu suntem mulţumiţi de noi înşine. Nu cred, aşadar, că e vorba de a fi nişte plângăcioşi.
Noi oamenii, plângem din orice. Că nu ni se dau salariile, că nu ni se dau pensiile, că suntem cei mai năpăstuiţi de pe planetă şi alte mii de motive, pe care nu vreau să le înşir aici, le ştiţi fiecare.
Bărbaţii refuză să spună asta, chiar dacă din colţul ochilor li se preling lacrimi de crocodil. Deh! Vanitate masculină.
Femeile refuză să se defuleze şi ele în lacrimi, de multe ori. Chipurile că e sub demnitatea lor.
Dar toţi, îndiferent de gen ne plângem. Chiar dacă teatral. În loc, să luăm măsuri...
Există însă şi exagerări şi poate chiar unii se plâng cu motiv.
Eu sper că e vorba doar de un aspect al cunoaşterii de sine. Aş prefera să fie îmbinată realitatea cu visarea, să fie un echilibru în balanţă. Să luăm măsuri, atitudine, să luptăm. Asta, pentru că toţi încercăm să trecem peste lupta din lumea reală, a concretului, într-un sistem inversat de valori. Am uitat uneori să zâmbim. De ce atâta plânset, când noi controlăm de fapt ce ne manifestă şi ne face fericiţi. Zâmbiţi, vă rog! Mâine poate fi mai rău! Toate cele bune.
Postări
