Cât cântăresc ouăle lui Traian

Sub egida “repetiţia este mama învăţăturii”, alegerile prezidenţiale se vor repeta... dacă se vor repeta... prin 2014. Este şi normal, democraţia trebuie să câştige în România! Când? Încă nu se ştie cu precizie... Mai întâi trebuie finalizată numărătoarea voturilor, nu? Apoi, Traian Băsescu cu mila!...

După ce mi-am dat arama pe faţă şi am constatat că mintea mea e mamifer şi poate făta electoral chiar şi despre alegeri, am interacţionat blogosferic cu Trilema lui Mircea Popescu unde am găsit unele naivităţi postelectorale, prin care autorul îşi exprimă unele nelămuriri cu privire la gogoşile electorale pe care le-am înghiţit cu toţii mai mult sau mai puţin. Bine, unii au lins doar glazura, categorie din care fac parte şi eu. Dar să o luăm cu începutul…

Lămurire la nelămurire

Prima nelămurire a lui Popescu, ce se referă la referendumul băsescian îndreptat împotriva parlamentarilor numeroşi şi răi şi dispuşi, culmea, în două camere în loc de o garsonieră (frustrare plecată cel mai probabil din războiul 322 contra Băsescu din 2007), cam singura armă electorală folosită de acesta în campanie. Sincer mie mi-e lămurită treaba. Să fiu mai direct o să mă folosesc din nou de calitatea de mamifer al minţii mele, lăsând-o să nască o nouă povestire în ramă:

“Statul sunt eu”...

Se făcea că amibele udemeriste, cunoscute pentru calităţile miriapode care blochează pragurile oricărei uşi întredeschise, când este vorba despre orice accedere cât de mică la ciolan, îl cam plictisiseră pe Trăienel. În plus, Emil se comporta foarte ciudat în ultima vreme. Îi tot bătea monedă despre pseudo-independenţii trădători.
Scrutând - aparent, pentru că în realitate nu se putea citi direcţia exactă a privirii – peste holurile palatului, dicta...(pardon!) preşedintele îşi căuta obedientul chiuaua, preocupat îndeosebi numai de acte administrative cu conotaţii sexuale. Simţind un gâdilit plăcut în dos, Trăienel se întoarse brusc şi îl dojeni zâmbitor:

- Ce faci Emile, iar lingi?

- Da şefu` ling, aşa e, aveţi dreptate! Sunt capabil şi să pup!... Dacă vreţi, şefu`?! - răspunse prompt Emil, iţindu-şi gâtul dintre umeri în încercarea de a scăpa de problemele de detentă.

- Lasă bă prostiile! Ai lămurit-o cu ăştia, cu trădătorii? Şti că urăsc tradarea, dar îmi schimb la cinci minute sentimentele în contextul în care îmi foloseşte. Hai bă Emile, să facem odată guvernul să mai producem şi noi ceva în ţara asta pentru noi, că m-a ales poporul! Şi aştia nu sunt în stare decât să renumere... Mai bine i-ar fi numărat lui Adrian, că pentru mine nu există cântar să le cântărească! – trânti Trăienel, plin de sine.

- Da, şefu`! Să-trăiţ` şefu`, aşa e, aveţi dreptate! Facem şefu`! Dar, şefu`, eu nu prea am înţeles cum e cu „de ce le e frică nu scapă!”? – îngâimă Emil în timp ce se scărpină pe creştet.

- Bă, iar începi să gândeşti! Mă enervezi, bă! Statul sunt eu, Emile! – tună Trăienel gândind „Bă, ce mă enervează ăsta! Uite că mai făcut să citez din clasici şi mie nu-mi place decât Levantul”

Emil se făcu mic. Bine, cât putea el să se facă, cât să nu devină invizibil şi, spăşit, cu o privire de câine bătut, aştepta clarificări.

- Dar hai să te lămuresc: Aia cu referedumul a fost praf în ochii electoratului, bă! Şi, cum mi-a ieşit, acu pot să-mi aprobe aştia orice propun eu, fără să le mai amintesc! Le e frică să nu-şi piardă scaunul. Şi dacă o propun prim-ministru pe Elena, tot o să am unanimitate, Emile! – tranşă autoritar Trăienel, închizând visător doar un ochi, celălat rămânând blocat întredeschis, sorbind din priviri un pahar gol aşezat stategic pe biroul prezidenţial lângă o sticlă emailată pe jumătate plină cu whisky.

„Ah, Elena!...”, gândi în timp ce plescăi două cuburi de gheaţă peste lichidul ce îl turnă în pahar. Continuă apoi:

- Acu` ai înţeles Emile? „De ce nu le e frică nu scapă!”, adică de mine! Aşa că taci mâlc şi nu mai aminti despre asta!... Ce-mi plac glumele mele! - hăhăi preşedintele mai mult pentru sine.

- Aşa e şefu`, aveţi nişte glume trăznet! – aporbă fericit Emil, căruia i se întrezărea, ipotetic, un dat din coadă.

Bruiajele servicilor tehnice, dar şi interferenţe deontologice din partea mogulilor răi, au făcut ca mare parte din dialog să se piardă în eter, din cotloanele Cotroceniului răsunând printre hăhăituri:

- O să am mai multe mandate ca bătrâna şandra... stalin...stă!... Hrrrrr!...

PS Tehnic: Personajele din poveste sunt imaginare, dar pot fi integrate destul de lesne şi în realitate.

A doua

Pentru clarificarea a celei de-a doua nelămuririre a lui Mircea Popescu, voi cita din clasici în viaţă, adică eu, prin ceea ce se numeşte Reconciliere de ochii lumii, cu menţiunea că Antonescu, fiind teoretic politicanul momentului, şi singurul care ar putea face o opoziţie reală, ajutat şi de partid, în faţa Băsescului, astfel încât ar fi cam deplasat să demisioneze. Asta, chiar dacă a specificat în mod clar. Practic, nu el a pierdut alegerile, ci Geoană. Deh! Aşa e în tenis politică!

Şi încă una

Chestiunea cu Twiter-ul şi cum funcţionează în mod real acesta, încă nici eu nu sunt prea lămurit, fiind un începător în domeniu. Dar pot să-mi exprim o umilă părere legată de asta. Cirpiturile catindaţiilor pe internet, au fost cam suave, asemeni unui pui de gostat îmbolnăvit ireversibil de tăierea capului şi smulgerea ulterioară a penelor în apă firebinte.
Aş remarca totuşi, referindu-mă la online şi interent că varianta pedelistă, respectiv Traian Băsescu, a fost mai bine reprezentată. Aspect, care, în afara unor fraude evidente, dar nedovedite juridic încă – probabil niciodată – a făcut ca Băsescu să cucerească majoritatea voturilor diasporei.

PS: Articolul este de fapt un comentariu politico-pamfletar cu doresc să interacţionez cu concursul de Crăciun organizat de Trilema timişoreanului Mircea Popescu. Şi, de ce nu, să-l şi câştig :)