- Ne pare rău, dar nu corespundeţi...
- Nouă ne trebuie începători!
- E criză, nu avem cum să vă plătim la nivelul dumneavoastră!
- Mai vorbim, vă avem în baza noastră de date, sunteţi primul care va fi contactat...
Cam aşa mi se spune, de ceva vreme. „Ptiu drace! M-o lăsat şi mogulu`... Mândra... E criză, da! Iar eu fac parte din ea!”, gândesc în apropierea unei fraze invective ce-mi străfulgeră creierul.
Cred că o să încep să mă îndrăgostesc de ea... de criză. Începe să-mi placă. Poate fi un motiv bun pentru orice. Pentru lene, pentru minciună, pentru lipsa de fair-play, pentru că se fură... Oh, da! Şi cât se mai fură... Din banii noştri, ai publicului ce asistă neputincios de interesat, la tot felul de emisiuni comerciale! Electoral! La dracu cu electoralul.
Am început să ţin şi la anunţuri, unele simpatice, din-alea cu ghicitoare, care îmi garantează 12 luni de clarviziune gratuită. Îmi spun: „Atât amar de clarviziune nu pe o lună... două, pe un an. Pe timpurile astea, e ceva!”
Da, pentru ele, clarvăzătoarele, inima mea tresaltă. Dar nu de bucurie, ci de criză... de nervi. Nu am să mai vorbesc cu niciuna dintre ghicitoarele astea. Promit!
Îmi amintesc, cum pe la începutul anului, am întâlnit o astfel de ghicitoare. Era prin februarie, cred. Nu era foarte frig, aşa că, într-o dupa-amiază însorită de sfârşit de săptămână decid să îmi mişc oasele la o plimbare pe omătul moale din parc. Toate erau bune şi frumoase pe atunci. Eh! Nu chiar toate. Job-ul mergea. Aveam vreo două. Unul la un săptămânal, iar altul pentru un „mogul”, nu de presă, ci unul, pentru care editam şi tehnoredactam un lunar cu informaţii istorice şi de propagandă de partid, pentru a fi văzut bine în noua formaţiune în care intrase. Adică, ambele în domeniul presei sau măcar apropiat de asta.
Nu era foarte strălucită viaţa mea. Era normală. Nu aveam a mă plânge. Doar pe altă latură aveam motive de întristare. Cea emoţională. Nu exita nimeni în jurul meu, pe care să-mi consum minutele de la telefon când nu ne întâlneam. Doar cu prietenii ce mă mai întâlneam la câte o bere, o miuţă... Adică, nu aveam pe nimeni, aşa cu forme apetisante, brunetă sau brună, ori roşcată, numai un pic mai destupată la minte să fie, aşa cum îmi plac mie. Erau altele, de conjunctură, dar aveau ştanţat pe frunte: aventură. Asta, în contextul în care pterodactilul nu le patina pe netezimea creierului, iar aventura dispărea dinainte să se consume. Nimic potrivit. Şi, cam atât...
Abătut de gânduri, mergând agale prin parcul, ce îmi părea trist de pustiu, în ciuda faptului că era plin şi animat, mă agasează o cucoană. Dintr-acelea grase, cu fuste lungi şi colarate şi cosiţe ascunse încipient într-un batic de un roşu aprins cu floricele galbene.
- Hai conaşule, să-ţi ghicesc în palmî!
- Nu... nu mulţumes. - bâigui eu, vâdit incurcat şi întrerupt brusc din recitarea mintală a unor versuri de-ale lui Minulescu.
„Hmm! Lasă-mă tanti în pace, că încep să mă enervez!”, gândesc.
- I-a d`a-ci doi lei şi lasă-mă să-mi văd de treabă! - continui eu, sperând că voi scăpa, întinzându-i o parte din restul de la pachetul de ţigări achiziţionat mai devreme de la chioşc, bani pe care îi aruncasem în scârbă în buzunarul de la geacă.
- Hai, mânca-ţ`-aş, că te văd sâmpatic, e gratis totul, nu-mi trebuie bani! - insită femeia lăudându-se că e o descendentă de sânge a „adevăratei” Mama Omida, Esmeralda sau cam aşa ceva o chema, şi că i-a ghicit şi lui Băsescu că o să iasă preşedinte.
Sincer, nu am crezut o iotă din ce spunea, dar m-a prins la sentiment:
- Uite ici, hai pă banca asta că-i curată, am stat io aici să-ţ` ghicesc că vei cunoaşte peste câteva zile o fatî şî frumoasă şî desteapă! - mă ia la „vrăj’ală” ţiganca, nimerindu-mă pe undeva în gândurile mele.
- Bine, hai fie, dar nu mă ţine mult, că am treabă...
Se uită la mâna mea, se uită la mine, iar la mâna mea şi oftează cu subînţeles:
- Grea viaţă ai mai dus conaşule!...
- Da, dar intersantă, nu m-am plictisit! - am remarcat, mai mult din complezenţă.
- Ehe, dar viitorul îţi zâmbeşte, vei întâlni dragostea vieţii tale, vei călătorii mult în anul ăsta, apoi, te vei căsători, vei avea prosperitate, patru copii...
- Hai, tanti, că mă abureşti! - am finalizat eu discuţia, retrăgându-mi mâna.
Am plecat, după ce, bineînţeles, i-am dăruit cinci lei, doi părându-mi prea puţin pentru efortul prezicătoarei de a mă „aburi”.
- Să trăieşti conaşule! – îmi strigă, în urmă, ţiganca.
Abătut, mi-am văzut de plimbare prin parc. Am privit la copii ce se jucau în zăpadă, încercând să mă fericesc de bucuria lor. La pensionarii ce se delectau poate de ultimul soare din viaţa lor, scăpărat în omătul alb, printre copaci golatici împodobiţi cu ţurţuri ce picurau în lumină. Am uitat repede de clarvăzătoarea Esmeralda, "sau cum o fi chemând-o". Ciudat, însă...
La nici două zile, de fapt seri, am întâlnit-o pe ea, cea de care povestea ghicitoarea, în nişte împrejurări premeditate parcă să o cunosc. Era frumoasă, zglobie, înteligentă... M-am îndrăgostit pe loc. A urmat acel dans al cuceririi, pe care îl facem cu toţii, deşi nu mai era nevoie. Şi ea ma plăcut pe loc. Am dansat, totuşi. Ne plăcea să dansăm ore întregi. Până în zori. Mişcările noastre se asemănau cu unduiri de buze, care şoptesc cuvinte de dragoste. În atingerea lentă a dansului, dorinţa începuse să ardă în noi. Făceam deja dragoste în gând, iar lumea ne admira...
Ne-am reîntâlnit după aia şi am pus la cale călătorii minunate, de dragoste, pe care le-am şi pus în practică. Chiar am călătorit de-a lungul şi de-a latul ţării. În aproape fiecare sfârşit de săptămână organizam câte o drumeţie. „A naibii baborniţă, a avut dreptate”, îmi amintii, deşi ghicitoarea nu sărise mult de 50 de ani. Ce n-a ştiut cotoroanţa, însă?...
Nu a prezis însă că toate au un final. Care, fie vorba între noi, a venit mai repede decât mă aşteptam. Treaba cu „mogulu” a început să „scârţâie”. Chiar dacă bătusem palma, editarea publicaţiei de partid era mereu amânată. Motivaţiile erau diverse. De la criză (bat-o vina!) până la „mai vedem, acum e camapanie la europarlamentare, să vedem ce iese, fac alţii ziare de anvergură” şi au făcut câte un „Fâss!” pe ici pe colo. Amu s-a terminat treba şi cu „mogulu”, care m-a cam trimis „după ciuperci”. De la săptămânal am fost poftit respectuos afară, tot pe motiv de criză:
- Ştii! La noi nu se mai poate aşa! Nu mai sunt bani, facem totul din interior. Nu mai avem nevoie de colaboratori. Nu-i mai putem susţine financiar! Tu scri bine, dar... Mai vorbim! – mi s-a spus la telefon, în contextul în care eu sunasem să le spun ce articole am pregătit.
„Sublim, mă apuc să înot în maro, să ies la liman!”, încerc să mă încurajez. Afectat de faptul că uşile mi se închideau rând pe rând, am încercat să-mi găsesc refugiu în dragoste. Să pot să renasc, întâi spiritual, iar apoi în realitate. Dar, cum dragostea trece prin stomac, mai degrabă prin portmoneu, a fost dăruită şi cireaşa de pe tort. Fata de care m-am îndrăgostit, cea care şi-a exprimat dorinţa de a avea „patru copii” – coincidenţă!? – mi-a dat papucii printr-un SMS. Interesant gol în stomac şi gol în portmoneu. Mi-au rămas doar amintirile intense, călătoriile şi anunţurile, cu care mă delectez în singurătate şi criză. Adio căsătorie, adio prosperitate, adio dragostea vieţii mele, adio drumeţii, adio dans! Adio!... Şi, pe mai departe...
„Cotoroanţa a râs de mine”, scrâşnesc din dinţi. Probabil i-a prezis şi lui Băsescu că nu o să fie criză. Tot pe atunci, prin februarie. Era deja, dar Băsescu a crezut în preziceri. Chiar a şi declarat la televizor. Apoi, s-a răzgândit. Şi-a dat şi el seama că a fost păcălit de Esmeralda. Urăsc luna februarie. Nu-mi plac nici ghicitoarele. Începe să îmi placă criza. M-am obişnuit cu ea.
PS: Toată polologhia asta plictisitoare pe care am scris-o fac parte dintr-o încercare literară pe care aş numi-o „Frânturi de criză” şi cred că am să o leg de "Experienţe în România". Voi ce părere aveţi?
Postări
