În zaţul de cafea
A fost o vreme când sufletul meu se chinuia să se unească cu al tău, întocmai ca două jumătăţi de boabă de cafea ce îşi caută întregul lor perfect, numai al lor, al sufletelor. Acolo, în neantul fericirii, pentru împlinirea fiinţei.
Tu, însă, sfioasă, plecai marginile boabei tale de suflet într-o rugă fierbinte, ce pretindea independenţă.
Altădată, roteai marginile de suflet către altele, care credeai tu că ţi se potrivesc, tocmai ca eu să mă sufoc de dorul regăsirii. Nu aveai nici un motiv, dar ştiai foarte bine să cauţi pricini, de frica unei potriviri perfecte...
Uitătura mea s-a oprit ţintă, la tine, chiar dacă tu aruncai ocheade curioase către alte jumătăţi, care nu ţi se potriveau. Eu am încetat să caut, tu nu...
Eu ştiam doar că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Eram poate mai înţelept. Nu era calitatea mea, dar a venit, odată cu vârsta, din inimă.
Tu... mai tânără de obicei, ai încercat să formezi bobul împlinirii cu alte suflete. Erau atât de comerciale. Poate, de aceea, te atrăgeau...
M-ai părăsit în infinitul crud al încercărilor mele de a lacrima în gusturi de cafele matinale, în dimineţile senine din apropierea toamnei. Chiar dacă acolo în neantul fericirii, nu exista aroma iubirii şi a toamnei, pe jumătăţi de măsură.
Ai plecat şi ai format un întreg diform al bobului de cafea.
Nu-i nimic, te-au măcinat şi aşa! Ai ajuns pe fundul unei ceşti oarecare, doar insipid mărunţiş, zaţ de cafea...
Sufletul meu nu se mai chinuie. Rătăceşte nemăcinat şi liber în cautarea aromei perfecte a bobului iubirii...
Postări
