Operă, tristeţe şi optimism...

Sâmbătă seară, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns la gala de deschidere a Festivalului Internaţional de Operă, Operetă şi Balet, găzduit de Opera Braşov. A fost o seră excelentă, care m-a destins până în cele mai mici celule ale firii. Arii de calitate, oameni de calitate, voci tinere şi talentate, româneşti şi străine, ce îmi vibrau până în inimă şi suflet... Totuşi, în tumultul unei arii de Verdi, iterpretate maiestuos în curios de mica sală a Operei din Braşov mi-a indus unele sentimente melancolice, de amintire şi tristeţe. M-a făcut să mă gândesc la pierderea celor dragi mie. La dispariţia fizică a tatălui meu din această lume şi la ceea ce am simţit eu atunci, când mi-a spus ultimele cuvinte, şi la ceea ce aveam eu nevoie atunci.

Compasiune?... Condoleanţe?... Nu, nu aveam nevoie de compasiune şi nici de "condoleanţe" spuse ca pe un clişeu şi nici de oameni care să fie alături de durerea mea în momentele acelea. Nu vroiam să persist în durere. Aveam nevoie doar de încredere în mine, pentru a putea trece peste eveniment. Nu aveam nevoie de compasiune, ci de oameni care să fie alături de mine, nu de durerea mea. Şi moartea face parte din viaţă, totuşi... Apoi, au rămas doar amintirile frumoase despre tatăl meu şi ceea ce a reprezentat el pentru mine.

Remarc însă că lumea este plină de clişee. "Condoleanţe", "Felicitări", după caz... Nu-mi place să mă arunc în clişee şi, chiar dacă gafez, persist în a da o notă de otimism unor lucruri grave, cum ar fi pierderea unui om drag. Dacă ne aruncăm în durere riscăm să rămânem acolo, tăindu-ne nouă înşine orice cale de ieşire. Există o vorbă: tot răul spre bine. Sigur există în viaţă ceva bun care să compenseze durerile noastre.

Tot aseară, pe aria lui Verdi, mi-am amintit şi de faptul că un om, Cristian Lisandru, pe care l-am cunoscut prin prisma scriiturii sale şi a gândurilor oferite generos aici în lumea Blogosferei şi care a devenit apropiat de sufletul meu, şi-a pierdut recent tatăl. Un moment dureros şi plin de tristeţe, pentru el şi Geanina, iubita lui. Cu riscul să mai fac încă o gafă vă voi spune într-o notă optimistă că veţi trece peste asta, aveţi o iubire şi o viaţă de îndeplinit... În urmă, vor rămâne doar amintirile frumoase. Sunt alături de voi. Viaţa e ca un vals, cu suişuri şi coborâşuri, cu tristeţi şi bucurii. Cu riscul de a deveni patetic, mai spun că toate acestea fac parte din viaţă, pe care merită să o trăim din plin, până la ultima suflare...

Închei optimist, uitând parcă de acest Kurt Cobain al clasicului, adică Verdi, ascultându-l împreună cu voi o arie din Ravel: