Toamna, o doamnă

Frunze frunze

Zbucium de frunze,
în freamăt haotic,
cuceresc everesturi de clipe
şi... vântul.

Asemeni lor,
frunzelor
în culori de sânge,
călătoresc,
prin tumulturi de suflet,
spre amurg,
odată cu vântul...

Toamna mă bate pe umăr,
curioasă.
Din foşnet de crengi,
ea, o domnă,
mă-ntreabă:
Unde mergi călătorule?
Dar vântul?...

Spre capăt de lume, răspund,
Caut lumina de astru,
pe covorul de linişti!
Iar vântul...

Mă încearcă-n suflări de amurg,
mă izbeşte în faţă,
îmi numără paşii,
doar vântul...

Iar toamna,
o doamnă,
îmi şopteşte că, mâine,
lumina de astru
răsare din nou.
Toamna, o doamnă,
şi vântul...